Aceasta este o filă desprinsă din jurnalul unei minți frămîntate de găsirea unor răspunsuri la întrebări cheie pentru existenta unui spirit care se dorește a fi mai mult decît mediocru.
Pînă acum am fost fericită, contemplîndu-mi unitatea ideilor izvorîte din adîncul unui patriontism insuflat de generațiile ce au constituit arborele meu genealogic.M-am considerat întotdeauna o persoană puternică, capabilă să-și urmeze crezul dincolo de obstacolele lumești, pînă cînd dintr-un motiv sau motive, mi-am pierdut liantul ce mă ținea agățată de trăirile interne ale spiritului meu omenesc.
Am constatat cu tritețe că viața mea se scurge între două limite :dorința mea de a fi sau a reuși,și înfrîngerea pe care o simt cu fiecare clipă ce trece,recunoscîndu-mi astfel mediocritatea impusă de alții și neputința de a demonstra că pot mai mult decît atît.
Încă de timpuriu am constatat că ceea ce percep eu a fi viață este de fapt un lung șir de obstacole, pe care la ora actuală nu mai pot să le trec și astfel a început procesul unei izolări din calea oamenilor.
Sînt în căutarea adevărului despre marginile cunoașterii mele, care să-mi arate drumul spre evoluția mea spirituală, însă acum mai mul;t ca niciodată sînt conștientăde faptul că nu-l voi atinge.Prin definiția mea sufletească, mă consider o visătoare, dar asta nu înseamnă că nu conștientizez neputința me ca am de rînd,mediocru, ce se chinuie să înțeleagă cine sprijină și cine dărîmă acest adevăr, izvorît din condiția de om cu gîndire profundă.
Creierul este o materie organică ce va dispărea odată cu trecerea mea in neființă, dar ceea ce el poate defini prin intermediul ideilor și al conceptelor asupra a ceea ce eu percep cu fiecare secundă, este ceea ce mă cataloghează ca "Eu singular și egoist".
Ce păcat ancestral mi-s-a descoperit în minte și a înlănțuit spiritul meu rebel?
M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea un minut de conștientizare terestră a ceea ce mă înconjoară și mi-a oferit o secundă astrală asupra unor întrbări universale ce își așteaptă răspunsul.Am fost exilată pe o insulă pustie unde să meditez la tot ceea ce reprezint ca om,fără însă a avea posibilitatea de a concretiza organic sau agăsi soluții la frămîntările mele.
Mi-am găsit sufletul sub o piatră pe care tocmai o călcase piciorul "umanității universale".Ridicînd piatra am descoperit gîndurile mele reflectate în imaginea clară a "oglinzii mediocrității".Am strîns în palme bietul suflet istovit, iar el a murit strivit sub povara atîtor idei complexe.Revolta ideilor mele s-a nascut din dorința spiritului meu de a cucerii noi orizonturi.
Dacă mi-aș pierde numele, ce ar putea să mă definească ca fiind "Eu" și nu altcineva?