Inzahouz îmi scrie de două ori pe aceeași temă. Recurența nu este de fiecare dată un argument necesar și suficient, dimpotrivă, denunță mai degrabă o slăbiciune cronică, sau, mai grav, îngăduință. Dacă volumul d’lui PENIUC nu ar fi fost tipărit, dacă, prin urmare, încercările poetice ale autorului nu ar fi fost plătite din bani publici – vezi subvenționarea Ministerului Culturii și Cultelor – nu “reacționam”, în ciuda invitației autorului. Cu astfel de “îngăduințe” se privilgiază naștera monștrilor. Luați ca exemplu “monumentul” de artă și arhitectură: CASA POPORULUI. Să aștept să-mi se spună că termenii comparației sunt disproporționați? Păi știți chestia aia cu: cine ia/primește astăzi un ou, mâine …

Mă simt dator să fac un mic excurs. Euripide era alungat cu pietre din teatru, la “premiera” CICLOPULUI; de public, nu de “critici”. Funcționa o altă instanță, care a amendat impolițea unui debutant. Dacă nu l-ar fi scos un prieten pe “ușa de serviciu”, ar fi murit lapidat. Spectacolele de teatru, cu tot ce era aferent unei asemnea producții, erau trecute la cheltuieli publice, iar cetățenii aveau dreptul să pună “întrebări capitale”. CICLOPUL lui Euripide a fost considerat o “re-citare” proastă a unui mit, o violare a sistemului de valori, prin urmare s-a considerat că autorul a adus un afront societății și memoriei colective. Euripide a primit, mai apoi, “lauri”, de mai multe ori, iar bustul său a fost așezat printre cele ale nemuritorilor, după moartea sa. Așa erau configurate regulile recunoștinței sociale în Cetate.
Heraclit era cât pe ce să fie excomunicat, pentru că nu a reușit să explice prea bine “pe ce” a cheltuit moștenirea lăsată de tată-său. Supărarea sa a fost atât de mare, încât a aplicat un "exercițiu” drastic de pragmatică economică, ducând până în pragul falimentării bugetului public al Cetății. Diriguitorii s-au “emoționat” așa de tare, încât i-au oferit, lucru nemaiîntâlnit, o pensie viageră și s-au grăbit să-i pună bustul în Agora încă din cursul vieții, încălcând cutumele. Supărarea lui Heraclit a fost pe măsură: s-a amuțit, considerând că este mai productiv să dialoghezi cu păsările.

Dar să revenim la “un animal mic”. Dacă d’l PENIUC își edita cartea pe propria socoteală nu era bai. Ne făcea o propunere, o cumpăram sau nu, o comparam, o acceptam sau nu, consumând din avuția noastră personală: de timp; de gust; de bani. Cetatea încasa impozitul din comercializarea cărții și redistribuia venitul după cum credea de cuviință că este mai productiv – oricum, taxa de timbru era inclusă! Autorul își proba propria valoare, iar societatea primea ceea ce i se cuvine. Totul era în regulă, cu precădere din punctul de vedere al Poeziei. Altfel, avem perspective diferite în cea ce privește revoluția și conservatorismul. Dar asta e altă poveste … cu nouă neveste!

16 februarie 2003