III..PRIVIREA PATRIEI DE PE MUNTE

Privind din telecabina spre brazi, cu mult de deasupra lor, i-am vazut si mai inalti si mai impunatori. Am inteles ca cel ce impune respect nu are nevoia de a fi privit dintr-o anume pozitie. M-a uimit bradul intotdeauna. E singurul element sacru, recunoscut ca stravechi apartinator culturii noastre, care nu se va putea innoura niciodata de modernitate si de uitare. Bradul mitologic ii lega pe acei oameni de soare, ca arbore al cerului.

Diversitatea lumii e in acelasi timp o culme a perfectiunii si una a imperfectiunii. Frumusetea muntilor, priviti spre sud, de pe varfuri, este indescriptibila. Gandul m-a dus spre timpuri adanci, necunoscute si la oamenii care atunci au privit si ei muntii. Doar prin privirile lor a putut trai atata frumusetea patriei. Cred ca despre o astfel de patrie scria Nichita Stanescu. E un miracol cum a scris despre patrie atunci, in vremuri atat de potrivnice geniului sau, fara a atinge macar cu o idee nevalabila acum, conceptul de patrie iubita.

Vulcanescu descrie in Mitologie romaneasca calatoria sacra a straromanilor prin urcarea muntelui, in intunecimea noptii. de catre mase mari de pelerini. Ajungerea pe varfurile sacre coincidea cu rasaritul soarelui. Era doar liniste, ingenunchiere si privire in zari peste munti, spre zeul soare. Era invatarea iubirii de patrie. Nu este loc, altul, pentru a intelege ce inseamna asta decat acolo.


Esentele filozofice sunt niste nuantari exagerate. Astfel se va rostogoli gandirea unui popor, ca un bulgare de zapada, adaugand cate un strat invizibil pana va deveni mare. Asa e si intelegerea esentei cuvantului patrie. E o coarda a sufletului care vibreaza ascuns dar sunt locuri in care, si momente cand, vibratia aceea devine nucleara :
iarna , pe varfurile muntilor nostri.