Nu pot trăi cu adevărat cei care n-au simțit nici-o milisecundă șuierul vidului prin mintea obosită, odată cu sentimentul că e prea târziu...pentru a mai face ceva folositor. Abia după aceea poți să îndrăznești să te îndoiești că ai avut dreptate...și poți să o iei de la capăt cu existența ta care te duce mereu altundeva, precum poteca nevăzută din centrul unui mare oraș.

Dară să ne fie drumul atât de lin pe cât poteca mai sus menționată; în fond, măcar ai un punct de pornire și o țintă, căci altfel muști curând din mărul otrăvit al nebuniei sau te scufunzi pierdut în fântâna nesecată a plinătății de sine.