Am zidit candva o manastire unica, cu pridvorul din lemnul uitarii de sine si zidurile albe ca metamorfoza lui Venus din spuma nesanctificata a tuturor iubirilor de dinainte de Hristos.
Si am agatat in mijlocul ei un candelabru, in fata crucii cuvintelor pe care n-am putut niciodata sa le scriu, de frica blasfemiei.
Am incercat sa-i pictez si peretii, dar era interiorul propriei mele fiinte care nu credea inca in rai si nu putea nicicum sa introduca in semantica iadului starea de necesitate.
Dar n-am gasit nici o alta fiinta care sa-mi iubeasca viziunile si care sa se lase ingropata la temelia ei, in schimbul unei simple promisiuni de multiplicitate.
Asa ca, la asfintitul ideilor,manastirea mea s-a prabusit si am ramas solitara si fara un loc unde sa ma pot ruga pentru vindecarea propriei neputinte…