M–am retras în mine asemenea unei scoici care se închide în momentul în care un fir de nisip a pătruns în cochilie. M–am retras în cochilia mea din adâncul mării, sângerând și plin de durere. M–am retras în singurătate ca să–mi alin rănile și durerile. Voi deveni o scoică uitată pe fundul mării, acoperită de nisip fără s–o știe nimeni. Pe dinafară pare moartă, fără viață, o cetate înconjurată de ziduri pe care viața a părăsit–o. Cât de mult înșeală aparențele!!
După ani de chin și de durere petrecuți în singurătate, din firul acela de nisip iese o minunăție. O perlă care va fi furată de alții. Cine știe dacă rănile mele nu se vor transforma într–o bună zi în "minunății"? Toate loviturile primite au menirea de a crea... perle. Cât de nedrept mi se pare! Tot ce ai creat, tot ce ai făcut să fie furat, să fie răpit, smuls de la tine!!! Ce vină are scoica? Se gândește cineva la anii de chin, de suferință petrecuți în singurătate, uitată de lume, ca apoi, într–o secundă, rodul lacrimilor ei să fie luat?
Voi rămâne uitat și părăsit. Mă voi acoperi cu nisipul fin al mării și voi asculta melodia ei. Mă voi ascunde să nu–mi fure nimeni comoara. Cine îmi va fura comoara, îmi va fura inima și nimeni nu poate trăi fără inimă. Mă voi uni cu scoica și tăcuți, amândoi vom continua să suferim în tăcere și să creăm, până când vom ajunge la capăt.
Suntem sortiți pierzării, dar noi nu vom muri. Lăsăm în urma noastră un semn, o amintire, o perlă de care se va folosi altcineva. Nu va pricepe nimeni, niciodată sacrificiul. Sau poate totuși, cineva se va ridica deasupra tuturor, și va coborî în adâncul mării și va căuta sub pătura de nisip scoica mamă și–i va dărui ceea ce i–a fost furat. Îi va dărui perla, ca să se bucure în ultimele clipe de viață de comoara ei. Amintire a suferințelor, a durerii, a lacrimilor. Nisipul o va mângâia, marea îi va cânta și va muri fericită.
Moartea e ultimul capitol al vieții și primul capitol al eternității.