TIMPUL… atât de relativ, atât de delimitat… Infinit dar parcă niciodată suficient. Timp trecut, timp prezent, timp ce va veni… Timp liniar, timp circular… Timp pierdut dar niciodată găsit, timp risipit, dar rareori investit…
Currrge de miiiiii de ani fără să-și schimbe viteza, fără să-și schimbe traiectoria. El e singurul lucru constant. Îl acuzăm pe nedrept, ba că se grăbește, ba că merge prea încet, fără să ne oprim un moment pentru a recunoaște că noi suntem dezorganizați, dezechilibrați, niciodată mulțumiți de timpul pe care îl avem la dispoziție.
Poate totuși nu e prea târziu pentru o schimbare. Poate totuși mai este timp pentru a valorifica prezentul continuu în care trăim. Trăiește clipa! Oprește Doamne trecerea!!! Exclamații și implorări fără rost pentru a exprima că pentru un moment am simțit că trăim. Dar trăiește clipa! Urmărește-o și n-o lăsa să treacă neobservată! Contează fiecare părticică, pentru că respiri constant, trăiești constant, simțind mai mult sau mai puțin…
Timpul... același de la începutul lumii, încadrat in minute, luni, ani, dar zadarnic. Nu poate fi închis, nu poate fi oprit, pentru că e veșnic, e în afara tiparelor noastre omenești. Locuiește împreună cu Absolutul și Idealul departe, pe tronuri mărețe și se coboară din când în când pe pământ, în sufletele unor muritori, sărmani cari se zbat în scurta lor trecere să atingă culmile...
Timpul... prietenul și dușmanul nostru. Prieten….
alină, mângâie, unește. Dușman… lovește, rănește, desparte...
Vreau să trăiesc pe pământ viața care mi-a fost sortită, vreau s-o simt, pentru ca s-o pot da mai departe, pentru ca fiecare pas făcut, fiecare clipă trăită, să mă apropie, cu zâmbetul pe buze, de Veșnicie, de Etern, de Absolut...