Sunt o umbră pe acest pământ. O umbră ștearsă, fără chip. Încerc să mă conturez, să-mi dau o definiție și-o formă, dar încercările mele sunt zadarnice, eforturile mele nu duc nicăieri. Sunt o umbră care vrea să iasă din necunoscut, din incertitudine. Vreau! Strig. Dar nu pot să ies. Limitele mele mă strâng cu putere și simt că slăbesc. Existența mea e limitată și nu vreau să trec fără a lăsa măcar o urmă, o pată, care să fie mărturia că am trecut și eu pe aici.
Uneori umbra mea a atât de grea și de apăsătoare, încât mă doare. Știu că atunci când va veni lumina deplină, voi dispărea, dar nu știu ce să fac. Cum să mă împart? Povara e într-adevăr grea. Dar o port. Nu pot să dau înapoi, dar aș vrea să contribuie la strălucirea mea ulterioară. O umbră poate găsi mângâierea altei umbre! O umbră puternică, unică… dar uneori mă apasă. Cum să fiu mai puternică? Unde e strălucirea umbrei mele? Sunt încorsetată și nu mai pot să mă mișc. Îmi vine să strig din nou și din nou. Strig și în eforturile mele obosesc din nou. De ce nu pot? Mă zbat în zadar. De atâtea ori am trecut pe aici. Aș vrea să învăț lecția și să o aplic. Să stau liniștită și să fiu încrezătoare. Dar am nevoie de strălucire, să-mi dea putere să lupt, să mă-ntărească. Nu voi rămâne o umbră, știu, dar chipul meu e șters și palid. Aștept ziua când mă voi transforma, când voi fi lumină vie, strălucind în eternitate… Atunci umbra va dispare, conturul palid se va șterge, povara se va topi, norul va da loc luminii, negura se va risipi. Toate vor pieri, toate vor cădea și nu îmi voi mai aduce aminte de umbra mea...