Timpul s-a inflamat și doare ca o tumoră gata să ne invadeze amintirile. Nu știu de ce, aparent fără vreun motiv, mă simt ca un cauciuc ars. Fără să mai am vreo calitate păstrez forma obiectului care am încetat să mai fiu. Tu calculezi așteptările. Aduni cu exactitate absențele noastre cu prezențele altora, aduni morții cu vii, merele cu perele și culmea că până la urmă îți dă exact viața. „Ce mai viață avem!”- exclami cu surprindere. Și eu nu mai înțeleg dacă e de bine sau de rău. Tu știi că sunt încă un copil și împart lumea în bune și rele. În ultimul moment îmi dau seama că nici nu vorbești cu mine. Te gândeai și tu așa. Rememorai . Comemorai. Nu știu ce. Moartea e foarte simplă. Cred că de fapt tânjesc după această simplitate a ei mai mult decât îmi place să recunosc. Nu am plecat. Pur și simplu nu exist. Trupul meu s-a retras în numele meu care de la o vreme începe cu profesia mea. Am câțiva prieteni pe care nu i-am văzut niciodată, dar îmi imaginez că le pasă. Îmi imaginez că tu poți să cânți în mine atunci când mă ai când te am când ne mutăm unul în celălalt. Îmi imaginez toate acestea și tac . Nu se mai întâmplă nimic. Timpul stă între noi ca un organ intern comun inflamat și foarte dureros.