E toamna, o toamna linistita si totusi natura fosneste, gemand parca, simtiind puterea iernii care se apropie tot mai mult.
Ma simt linistita si totusi....totusi, parca ceva ma apasa. Am ganduri, multe ganduri, despre cum ar fi? ce-ar fi daca? cum o sa fie? Ma gandesc la viata mea, la anii urmatori, la visele mele neimplinite si Doamne, ma gandesc neincetat la cat de multe realizari putem spera si cat ne este dat sa ducem la bun sfarsit?!
Stau, astept, privesc frunzele ruginii, stropite parca de tente mici galbene si oranj, sifonate si cuminti stand in asteptarea anotimpului ce le va aduce pieirea. Cu o ultima farama de viata, se agata din rasputeri si se impotrivesc sortii, ca mai apoi cu o singura adiere de vant sa-si dea drumul in voia sortii, plutind deznadajduite, dar parca resemnate, pe covorul ruginiu alaturi de celelalte surate ale lor.
Privind acest tablou, atat de trist, cu un simtamant de melancolie deplina, ma intreb oare eu ce astept?, oare ce ma retine, sa observ acele lucruri atat de sterse, atat de nesemnificative....astept poate sa fiu din nou eu? sau poate doar fericita...
Ma simt singura, cumplit de singura si ma inspaimant doar la gandul ca ar putea dura acest moment mai mult decat o clipa. Aceasta clipa plina de amaraciune, de chin ca totul ar putea fi ireversibil, gandul ca o noua raza de soare, nu se va mai ivi niciodata, ma face sa tremur, ma face rece, ma face cruda si totusi, ma face sa-mi construiesc obligatoriu speranta, o speranta de neinvins ca frica de singuratate poate fi invinsa usor si doar prin noi insine, bazandu-ne pe ratiunea, discernamantul si increderea noastra a fiecaruia. Conformarea la ideea ca nimic nu este de facut, este replica celui slab, celui tolerant, celui care va pieri in singuratate, iar moartea lui nu-l va face cu nimic mai demn, va muri las, pentru ca nu si-a hranit vointa, nu a luptat pentru micile, dar atat de insemnate "farame de fericire", care ar fi putut sa insemne totul...