«Ne legănam în dor de ducă
pe prispa visului de ieri,
privind uimiți spre sticla rece
cum ning petalele de meri.
Și ne-ntâlnim cu zei de iarbă
Lângă clopotnița din sat
Când ne simțim sub tălpi țărâna
Din cei pe care i-am uitat…»
(Mihai Nebeleac)

Anul acesta, Mihai Nebeleac ar fi împlinit 60 de ani, dar n-a fost să fie… La 20 februarie 2003, legănat «de un dor de ducă/ pe prispa visului hoinar/ apoi plecând spre nu știu unde/ privind spre lună tot mai rar». Mihai Nebeleac a plecat dintre noi, spre a rămâne POET o moarte întreagă, cuibărit pe veci în palma de pământ a Ronei, ca un mag venit din alte vremuri. Așa a și rămas în sufletul nostru, a celor cărora timpul ni se pare a curge îmbătrânit, fiindcă o rotiță a ceasului din vechiul turn a fost ruptă de vânt ori de iarnă...
Poetul și prozatorul Mihai Nebeleac s-a născut la 17 ianuarie 1949, în comuna Rona de Sus, județul Maramureș, într-o famile de țărani. «M-am născut între munții albaștri/ din aleanul cântecului de oier,/ pe unde timpul șerpuiște într-una, doar în răsuflări de primăvară/ apropiindu-se cu sete/ de cofa cu apă rece/ pe unde ierburile zboară/ tot printre șiruri de cocori…», va scrie într-una din poeziile sale, despre locul său de naștere, alfa și omega scurtei și neliniștitei sale vieți: «Aici este liniștea nașterii mele,/ aici este soarele plopilor mei,/ aici începe urcușul/ drumului meu către stele!..»
Drumul către stele al poetului, ajuns el însuși o «stea» a literaturii ucrainene din România, s-a dovedit a fi nedrept de scurt și deseori un greu «urcuș».
După terminarea școlii elementare din satul natal, unde-l avea profesor de limbă și literatură ucraineană pe prozatorul Ivan Fetiko, - nu bănuiau, nici unul dintre ei, că într-o zi vor deveni colegi de condei în literatura ucraineană din România - Mihai Nebeleac urmează cursurile secției ucrainene a Liceului «Dragoș Vodă» din Sighetul Marmației unde, după cum notează Ion Petrovai, în medalionul dedicat poetului, din lucrarea sa «Valori culturale ucrainene», «…leagă trainice prietenii cu viitori poeți Gh. M. Bârlea, Ion Petrovai, Echim Vancea, Marin Slujeru, cu gazetarii Dragomir Ignat și Florentin Năsui, cu etnologul Mihai Dăncuș, pictorii Aurel Dan, Vasile Bărlea și alți viitori oameni de cultură».
Din 1967, Mihai Nebeleac devine student al Facultății de Limbi și Literaturi Slave din cadrul Universității din București, secția ucraineană. «Din acei ani efervescenți, fostul student își amintește de mulți colegi dragi, ca Ivan Covaci și Mykola Corsiuc, și vorbește cu emoție despre iluștrii săi profesori, precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, G. Mihăilă, I.C. Chițimia, Nicolae Pavliuc ș.a. După absolvirea facultății, până în 1974, poetul activează în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Fire puternic înteriorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă și literatură ucraineană, părăsind Bucureștiul, dar rămânând profund recunoscător facultății pe băncile căreia s-a format ca om și scriitor.», scrie același Ion Petrovai.
Debutează cu versuri în ziarul «Novyi vik» încă din timpul studiilor liceale. Debutul editorial are loc în 1972 la Editura Kriterion cu volumul de versuri «Krynyți moih ocei» («Fântânile ochilor mei»), despre care Stelian Gruia scrie: «În versurile sale, Mihai Nebeleac se definește ca un mesager al locurilor natale, cu bogate tradiții folclorice, cu oameni puternici și înzestrați cu cele mai nobile trăsături spirituale. Versurile tânărului poet se desfășoară într-o imagistică debordantă care își trage seva din folclorul maramureșan. Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănțuire a existenței omenești cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului și spațiului».
În 1974, Mihai Nebeleac debutează și ca prozator, cu romanul «Lorana», povestea unui tânăr ce trăiește o triplă dramă: a tatălui, care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei, și a unei boli incurabile care îl va duce la pieire.
«Lorana» are meritul de a fi și prima încercare de abordare a acestui gen în literatura ucraineană din România, pentru care Mihai Nebeleac a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din România, singura organizație din care a acceptat să facă parte.
În 1978 apare cel de-al doilea roman al lui M. Nebeleac «Liubov do blyjnioho» («Apropelui dragoste»), care în 1987 cunoaște și o variantă în limba română, datorată Lianei Ivan-Ghilă, prefațată de același Stelian Gruia. Tema războiului revine și în acest roman, iar spațiul în care se desfășoară acțiunea cărții este același în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit și a apus înainte de vreme. Prefațatorul cărții, Stelian Gruia, prezentând varianta în limba română a romanului, este de părere că «prin densitatea epică și ineditul situațiilor dramatice, romanul lui Mihai Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din țara noastră ca o realizare de autentică valoare».
«Satul din narațiune este așezat între dealuri împădurite, cu oameni oropsiți de viața grea pe care o duc, ce își câștigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu, efort care însă, nu i-a mutilat moral și spiritual, sunt iubitori de dreptate, resping tot ce duce la nedreptate socială și vrajbă. În lumea personajelor acestei construcții epice dăinuie umbra unor eroi legendari ai spațiului natal – oieri, lucrători la pădure și agricultori, însuflețitori ai unor datini și obiceiuri ce diferă foarte puțin de la o așezare la alta, chiar dacă satele Þării Maramureșului sunt locuite de etnii diferite.» (I. Petrovai, «Multiculturalism în Þara Maramureșului», pag. 184-185).
Timp de peste un deceniu, asupra lui Mihai Nebeleac se lasă. Scriitorul își urmează însă drumul, scriind în continuare, astfel că în 1990 publică volumul «Nespoki Vesny» («Neliniștea primăverii»), purtând evident semnele maturității poetului.
În 1993, criticul maramureșean Augustin Cozmuță, scriind într-un moment aniversar din viața lui Mihai Nebeleac, vede în persoana acestuia pe unul dintre «…cei mai talentați și apreciați scriitori de limbă ucraineană din România».
Cf o recunoaștere a valorii creației poetului, câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană, «Dincolo de tradiții», apărută la Toronto, Alberta. Dar până să ajungă în Canada, versurile sale au cunoscut versiuni în limbile maghiară, germană și sârbă, semn că poetul este unul dintre cei de excepție.
Mihai Nebeleac avea multe proiecte interesante și manuscrise pregătite pentru tipar, cum ar fi romanul «Tristețea marilor zăpezi», anunțat de autor în 1996, cât și volumul de poeme «Nepermisele iubiri», dar timpul nu a mai avut răbdare și Mihai Nebeleac s-a stins la o lună după ce și-a sărbătorit împlinirea vărstei de 54 de ani.
Printre ultimele poezii scrise de Mihai Nebeleac se numără și poezia «Dor», care se încheie cu această strofă: «Ne legănăm în sinea noastră/ curmând tăcerea unui joc/ și ne-ntristăm iubind stejarii/ în care crucile se coc».