A trecut un an de lacrimi, mamă!

Simțeam prin pântecul femeii cum respiră lucrurile din casă. Cum mă înconjoară un sentiment necunoscut mie până atunci. Dragostea. Știam că pe ea o chema mama. Ea era singura certitudine a vieții mele nenăscute încă. Și ascultam cum viscolul acelei nopți de decemvre se gudură pe la ferestre. Răscolite sunete soseau de departe, de dincolo de căptușeala cărnii ei dalbe, înfiorate de primul meu semn. Nu știusem până atunci dacă cerul este albastru decât prin ochii ei. Nu culesesem nicio petală de floare decât cu palma ei diafană. Îi mirosisem parfumul fără să știu dacă este al ei sau al florii. Simțeam tăria pământului sub pasul ei greoi, dar sigur. Ecouri veneau de sub prunduri, leagăne de izvor, pacea macilor culeși din asprimea lanurilor străine. Pașii ei mă duceau să întâmpin mirosuri vii, palide șoapte, gesturi hieratice, abia întrezărite. Auzeam voci, cunoșteam oameni, cu care ea îmi făcea cunoștință. Tăceam și învățam să iubesc cuvintele.
Uneori atingerea unui gest tandru, dar puternic, îmi spunea că acela este bărbatul al cărui nume îl voi purta. Voiam să-i sărut asprimea mâinii, dar apele din jurul meu se învolburau de emoția atingerii lui. Și mă retrăgeam în mine ca un cocon de neputință. Așteptam ora. Așteptam lumina. Când o voi putea vedea pe cea care mă purtase ca pe o dulce povară în pântecele ei dospind mângâierea. Când voi auzi glasul ce i-l purtasem în timpanele scobite ca niște scoici surde la vuietul mării.
Cu prima lacrimă ce s-a spart de pardoseala camerei am apărut aici. Printre voi. Fără să știu cât voi zăbovi. Și de ce am venit. Și de ce voi pleca într-o sortită zi.