Mărunt! Sincopic! Tragic! Hilar! Demiurgic! Revelator! ... Aș putea continua astfel la nesfârșit și totul ar fi inutil pentru a descrie ciclicul ludic al vieții. Totul se reduce la trăire, la acceptare, finalmente la resemnare. Trăim repetitiv, la alte repere, fiecare experiență care ne marchează destinul. Nici o eroare anterioară nu seamană cu alta. Nici o eroare anterioară nu ne precede revelația abisului. Insistăm dement în aceeași eroare fără a putea justifica întrucâtva acțiunile noastre. Primul și ultimul gând mă duce la ideea de speranță. Trei alternative pot exista în cazul de față: speranța că nu vom eșua, speranța că vom îndrepta eroarea anterioară sau cea mai suportabilă idee, speranța că vom rata mai puțin decât în situația anterioară. Sentimentul de déjà-vu ne trădează acțiunile prin reticența evidentă. Nu găsesc nici un argument logic care să-mi determine aceste întoarceri în timp. Sunt complet lipsit de apărare în fața acestei nevoi de atrofiere a afectului, de anulare a rațiunii.
Suntem ca un Lazăr ridicol, lipsit de credință și totuși viu. În arterele noastre curge nevoia de moarte dar noi luptăm inconștient pentru viață. Unde să aflăm răspunsurile decât în ratările noastre și cum putem să credem în veridicitatea lor decât repetându-le la nesfârșit!? Tot acest déjà-vu înfăptuit mă duce cu gândul la dispariția fenicienilor, tributari neputinței dinaintea resemnării. Paradoxul din noi, pricinuit de replica rațiunii ne forțează limitarea destinului și existența ciclică, din păcate ireversibilă. Toate aceste ratări uitate între alte repere îmi conferă un dispreț demn de mine, de semenii care-și plagiază viața.
*
Nietzsche afirmă: „suntem adesea judecați pentru virtuțile noastre”. Îmi place cinismul său, dar insuficient pentru a-l aproba întru totul, dar trebuie să accept, să mă resemnez, acolo unde are dreptate. Îmi rămâne doar întrebarea sau rugămintea absurdă de a-mi releva definiția virtuții. Doar contemporanii mi-ar putea răspunde, dar cum îi simt capabili doar de defăimare voi continua să insist asupra perturbării umanității prin monolog. Cei capabili de defăimare sunt majoritari și respectând regimul de turmă îi vor ataca mereu pe cei puternici doar în haită. Singurătatea ne este caracteristică numai în gânduri, are corespondent în lașitate, în lipsa de reacție fățișă dinaintea celui plin de rațiuni, de argumente. Suntem setați genetic pentru a rata. Cei înzestrați cu rațiune și suficientul dram de demență care să-i alunge din turmă, refuză cu încăpățânare să capituleze dinaintea ratării, ratare care culminează prin refugiul în credință, ca ultimă rațiune existențială, o rămășiță patetică a ceea ce a existat cândva ca și instinct de conservare. Fără instincte devenim o victimă certă a vieții, a rutinei ei. Oprindu-ne evoluția, singura soluție de a ieși din rutină este repetiția prin empiric, același plagiat, aceleași ratări. Abisul este doar mai adânc și ecoul tot mai stins …

Cluj Napoca
septembrie, 2009