Nu te mai rog nimic, nici măcar să mai exiști pentru o atingere care pentru pielea mea ar fi însemnat viață. Tu, ți-ai retras privirea în spatele ferestrei sufletului închis și pecetluit cu tăcere de gheață......
Pe mătasea ființei mele, scrijelit cu sânge am scris că doare...să-ți spun adio nu e necesar dar fiecare clipă e pe rană sare. Cu toții suntem PÃSÃRI PFEONIX care murim pentru a renaște...nu vreau povară pe umeri să mă așez cu stima-mi și de accea avântul vântului cu palma căuș retez și sorb lacrima recelui cleștar din al privirii tale miez, cu gândul că mâine e o nouă zi...de inodat cengile salciei ce curge pe malul raului sub acelasi cer pentru toti.