Apa se facuse așa cercuri cercuri și o voce cică: să fii sincer, ce se întâmplă în zona ta, cum sunt ăia pirania ce te ciupesc de toate cele și de ce înjuri că sunt băi frate liberi să facă ce vor ei, cum e lor mai bine...
Atunci am știut: eu sunt vorbit cu dumnezeu. Dormeam, nu dormeam, halucinam nu halucinam, era o stare de lucruri.

Și era piranha cel mare unul inginer, le tot proiecta celorlalți tot felul de unelte de citit în aura mea: atenție bun la micul dejun, otrăvitor la prânz, greu de prins la cină, nu îl mâncați pe tot să aibă de unde crește la loc.
Și dacă nu am trecut peste toate și nu m-am împăcat cu ce a lăsat dumnezeu, că sunt fricos și nu mă pricep la inginerie să-mi fac un submarin de protecție, atunci m-am trezit cu o fată pe cap. A bătut seara la ușă, iar cum deschisei hop trecu pragul unduită ca o sirenă de-mi era mai mare dragul.
Sunt în misiune, m-a trimis El, mi-a șoptit în ureche.
Aveam sentimentul că e tare înfometată căci mă răsturnase pe canapea cu picioarele în sus, îmi scosese nădragii și mă ronțăia de sus până jos ca pe un porumb fiert, mai mă și întorcea pe toate părțile. Gâdila îngrozitor, asta mă încălzise teribil. Nici țuica nu avea efecte așa puternice asupra mea.

Abia după ce s-a ridicat să plece, abia după ce am râs de cum îi rămăsese la spate fusta ridicată, un colț băgat în chiloțeii tanga, abia după ce m-am privit în oglindă să mă felicit și nu mai eram. Dispărusem. Am privit și în geamul scoicii mele. Nimic. Am ieșit printre anemone și corali, am căutat un banc de pirania. Nimic. Nu mă vedeau.
Am bătut în scoicile vecinilor. Nimeni.

De atunci mă tot întreb ce mă fac. Sunt invizibil precum un cuc blocat în ceas.
Și e așa o liniște ca la sfârșitul creației.

Doamne, dumnezeule, îmi cer iertare, retrag orice reclamație. Măcar de rămâneam cu fata.