Tata, dumnezeu să-l odihnească, a fost fiu de ceferist și ca un făcut, a ajuns și el în branșă dar impegat de mișcare.
Mama era balerină la Cărăbuș. Tata s-a îndrăgostit și din gelozie a scos-o din lumea scenei și a adus-o "magaziner" la mărfuri. Ce iubire! Între două semnale de "liber"am primit și eu "liber" și așa am ajuns pe lume precedat de mii de poeii scrise da tata pentru mama.
Cartierul Steaua CFR era pepinieră de ceferiști și ruibiști la Locomotiva. Tata simțea chemarea trenurilor, mama chemarea scenei,așa că am stat departe de scenă locuind într-o cutie mare de carton, în birou la tata, învelit cu steaguri și adormit de fluierul sirenelor de plecare și al aburilor de la uriașele locomotive Pacific.
Nu am amintiri din gara Ciocârlia și nici din Vintileanca, acolo unde a primit semnal "verde" una dintre surorile mele, Mariana. Am aflat târziu că există și această soră a mea. La moartea mamei ei, tata m-a lut cu trenul și am cunoscut-o. Ne-am privit, ne-am pupat și ,după parastas ne-am despărțit.
Când eram mic mă jucam în depou la Grivița, la locomotive. Câte locuri de a te ascunde prin cazanele explodate, prin tendere, printre boghiuri.
Bunica vedea că eu cu tata ne tot mutăm cu serviciul din gară în gară așa că, într-o seară, după ce bunicul l-a bătut pe tata cu cureaua, pentrucă iar pierduse banii la curse și venise beat, bunica a cuvântat:
Mă, d'acu' lași băiatu' acilea. Însoară-te, strînge-te de pe drumuri și mai lasă dracu barbutu' și băutura.
Poate c'a avut și aia dreptate să-și ia lumea în cap după ce ai pierdut și pantofii din picioare la barbut și, pentru cursele de cai i-ai vândut mașina de cusut".
Așa am devenit frate cu tata și bunicul mi-a ajuns tată. Asta nu m-a îndepărtat de trenuri ci numai de gări. În cartier mirosea a cărbune încins stropit cu apă și asta mă trăgea la pasarela de la Club să stau deasupra liniilor de tren și să le privesc cum vin și cum pleacă.
"Un fluier anunță un tren care vine
Un altul un tren care pleacă
Mă uit iar la ceas ,mi-aprind o țigară,
Și timpul tot trece și dacă?"
Fostul meu tată, care acum îmi era frate, ajunsese la Chitila triaj. Acolo se muncea mult și se bea mult dar numai după serviciu. Bunicul mă trimetea mereu să-l iau pe tata de la muncă să "nu mai stea cu toți nenorociții și toate târâturile prin cârciumă". Plecam devreme ca să pot să stau mai mult printre vagoane și locomotive.
Așa am aflat că un tren poate să nu aibă ultimul vagon.
"Cum adică să nu aibă ultimul vagon? E aiurea băi tată! Ultimul vagon există și dacă e unul singur."
"Dacă nu are felinarul roșu la spate înseamnă că nu are ultimul vagon" m-a luminat el. De atunci priveam atent toate trenurile să văd dacă au ultimul vagon. Ce mister să privești în noapte ultimul vagon, parcă ai pândi nașterea neantului. Triajul vagoanelor, acolo unde se desfac trenurile în bucîți și se fac altele, era ca un joc unde o locomotivî împingea cu putere un vagon și tata , în jocul lui, îl mișca la vale , printre macaze și alte vagoane, născând alt și alt tren.
Tata s-a mutat de la noi, s-a însurat cu o altă magazioneră. Fetele lui, amândouă impegați de mișcare sunt măritate cu un impegat și un mecanic de locomotivă.
Câțiva ani trenurile au stat departe de mine apoi, din privitor am ajuns călător. Peronul acela în pătrățele maronii de la Gara de nord, sub pașii mei, scotea niște sunete care mă făceau să-mi doresc să plec. A pleca un pic, a muri un pic.
Am murit atât pe peronul gălbui
Prin pătrate, blacheuri sau tocuri cui
Voagoane de marfă, lit, restaurant,
Felinare finale început de neant.
Am obosit e prag de seară
Azi eu duc pe alții la gară...
Când voi pleca în ultima plecare
Să-mi fluturați o sală de-așteptare.