Era liniște ca de obicei. Profetul privea în gol. Ziua nu mai avea început și nici sfârșit. Ultimul călător care ii batuse la ușă întorsese spatele și se depărta cu pașii grei pe aleea prăfuită. Cordonul de la haină atârna într-o parte, târâind parcă o umbră în pietriș. Era târziu. Nimic nu mai rămăsese în el decât durerea surdă a unui sentiment ucis. Profetul nu mai vroia nimic. Oare greșea? Și dacă ucidea tot în jur? Călătorul zâmbea amar gândind la încercarea demult uitată de a ucide tot doar pentru a crea sentimentul de dreptate. Fusese doar o iluzie. Însă de data asta călătorul se depărta cu pașii grei, și nu avea să se mai uite înapoi. Respecta tăcerea profetului. În aceeasi seară, saltul la trapez a fost mortal. Magicianul n-a mai vrut să vină la spectacol. Dublă sinucidere. Spectatorii nu au mai aplaudat. Finalul a fost banal. Spectacolul a doua zi s-a reluat, fără magician și fată la trapez. A rămas doar clovnul cu fața pictată jumătate trist și jumătate vesel. Cercul s-a închis. O parte înăuntru și o parte afară. Leoaica adormită care se trezise în simțiri a răcnit speriata și a fost împușcată. Așa a fost să fie.