agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3322 .



Fetișism
personale [ ]
Reflecții dintr-un fotoliu bătrân

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2010-03-04  |     | 



Se așternuse întunericul peste hainele prinse ordonat pe cuierele uriașe ale curățătoriei. Fiecare lucru, în sacul lui de plastic, respirând aerul nou al trecerii vaporilor chimici sau al mașinilor de spălat automate peste chipul maculat al țesăturilor. Era vremea ca toate acele podoabe vestimentare să prindă viață. Așa cum se întâmpla în fiecare noapte. Așa cum se întâmplă în fiecare curățătorie chimică din lume. Indiferent de meridian și paralelă. Fiecare haină cu povestea ei, cu zațul amintirilor prin care a trecut alături de cei care au îmbrăcat-o. Căci hainele noastre reprezintă un alter ego material, o existență dublă, o umbră stacojie a trecerii noastre prin lume. Și, întotdeauna, ele poartă sub croiul lor sentimente, oameni și locuri prin care, alături de noi, și-au petrecut ființa lor de velur, mătase chinezească, gabardină, camgarn sau camel hair.
Șoapte răzlețe se alergau prin colțurile camerei uriașe de depozitare. Cămăși multicolore își povesteau plimbările prin parcuri sub ninsoarea florilor de cais. Paltoane serioase, aproape grave, aduceau vorba de iernile când peste umerii lor se troieniseră zăpezi de gânduri. Pantalonii sau rochiile cu imprimeuri răscoleau imagini cu seri romantice, sub lumini de policandru, în înlănțuirea pașilor unor dansuri ce apropie sufletele. Într-un colț doar stăpânea tristețea. Acolo unde era atârnat un hanorac bărbătesc, ca cel purtat de tinerii avizi de drumeții montane. Îmbrățișat într-o culoare de azur stins. Și o canadiană cu fermoar de plastic pe mijloc, sângerie, cu faldurile creponate.
- Am știut, de cum te-am zărit în valțurile monstruoase ale mașinii de spălat, că tu ești, îi șopti timid canadiana, sacul de plastic în care își legăna ființa vălurindu-se ca o apă de câmpie.
- Îmi este rușine să recunosc, îi spuse hanoracul, tremurând parcă de rușine sub gluga de ploaie. Mi-au trebuit clipe bune până să te recunosc! Dacă nu era parfumul...
- Parfumul Estelei...știam că nu-l vei uita niciodată...Știam de atunci, de când Grig i-a șoptit pe poteca spre cabana „Trei brazi” că, dacă ar fi ca ea să se rătăcească vreodată prin lumea largă, o va găsi oricând după aroma indicibilă a parfumului ei...
- Violete de Parma...șopti hanoracul, strângându-și parcă într-un gest de îmbrățișare târzie reverele. Într-adevăr, un parfum pe care nu-l poți uita niciodată! Care i-a inoculat fiecare moleculă din trupul lui Grig cu adierea lui. Făcându-l atât de fericit! Iluzoriu de fericit!
- Fericirea este o stare de fapt, de cele mai multe ori trecătoare, murmură timid canadiana. Asta nu înțeleg oamenii care ar vrea ca ea să fie veșnică. Și printre ei se află și Grig al tău...
- Se afla, se afla atunci, când sus, pe munte, stelele acelea pâlpâind i se păreau ochii unui univers care clipea și respira doar pentru ei doi.
- A spus el asta? Nu-mi amintesc!
- Nu, nu a spus-o, a gândit-o! Dar eu am simțit reverberația acelui gând prin toți porii mei de țesătură sintetică. Nu ți s-a întâmplat să te pătrundă până în ultima cută sentimentele ce au marcat-o, uneori, pe Estela?
- Ba da! Dar atunci, pe munte, un singur gând îi tulbura ființa...
- Gândul că peste câteva zile fiecare va pleca spre casa lui, nu?
- Da!
- Dar bine, era un lucru firesc, din moment ce fiecare avea pe deget un inel...Fiecare era așteptat de altcineva acasă...Fiecare purta sau dăduse altcuiva un alt nume...Așa este viața și ei știau că acest scenariu se va juca până la ultima replică.
- Au încercat să se amăgească unul pe altul din spatele unui spațiu virtual, aflat între pixelii unui ecran. Acolo unde, de fapt, s-au și cunoscut. Mesengerul ăsta, un Hermes Trismegistos modern și tragic, înșelător de tragic...Și ei aflați atât de aproape unul de altul, în același oraș, dar despărțiți de atâtea bariere sociale... Înlănțuiți de un inel fatidic, având gravat pe el numele altcuiva, acceptat cândva din iubire... Atât de aproape și, totuși, despărțiți doar de un ecran de vise...Þii minte cât de multe speranțe își făcuseră atunci, la munte, la acea întâlnire...
- Și în cele câteva care au urmat...
- Da, așa este! Sperau că vor reuși să spargă barierele timpului și spațiului ce-i despărțeau și vor găsi împreună calea spagirică, colacul salvator care să-i țină pe același țărm de mare liniștită.
- Cât sunt de inocenți oamenii și cât de puțin judecă atunci când iubesc...!
- Când doar cred că iubesc, vecina mea de solvenți și aburi ce ne-au distrus o parte din rezistența materială! Ca să iubești pe cineva cu adevărat trebuie să fii alături de el ceas de ceas, pașii tăi să fie umbra pașilor lui, prima rază de soare să o împarți doar cu el, după ce tot împreună ați descoperit ochiul tainic al nopții...Nu despărțiți de bariere sociale, de cutume nemiloase, trăind în spatele unor mesaje înșelătoare...
- Ai dreptate, oamenii trăiesc de cele mai multe ori în spatele unor sintagme efemere, sub semnul cuvintelor care nu sunt altceva decât niște sentințe amăgitoare. Cuvântul odată rostit, totul este pecetluit. La noi, mișcarea unei cute sau valul unui fald luat de vânt nu sunt gesturi ultime...Oricând, o altă pală de vânt, dintr-o altă direcție, ne poate atinge și ne poate schimba starea sufletească...
- Cuvintele i-au unit și tot ele au fost cele care au pus capăt acestei povești nefirești de scurte de dragoste... Pe același ecran lipsit de sentimente, fără scrupule când este vorba de a trimite un mess de despărțire...
- Ce a mai rămas acum din zbaterea sufletească a Estelei, de acolo, din jurul focului de tabără de la cabană, când își pusese capul pe umărul lui Grig, spunându-i că ar vrea să-l poată purta în sufletul ei peste tot prin lume?
- O palidă mângâiere a reverelor mele, atunci când, uneori, își pleacă tristă fața între ele și șoptește: „Grig, mă auzi? Unde ești? Ce faci? De ce, de ce viața asta este așa de crudă? Atât mi-a mai rămas acum, doar mirosul pielii tale, când vreau să-mi amintesc de amurgurile acelea minunate, de foșnetul hanoracului tău cufundat în covorul albăstrelelor pe care ne-am întins și am privit cerul acela ca un ochi de mare stinsă.
- Și Grig nu face decât să se îmbrace mai mereu cu alcătuirea mea translucidă și să își plece buzele uneori peste mânecile mele șoptind că au păstrat mirosul Estelei, purtând aura ei acum fantomatică prin parfumul violetelor de sub draperiile ploilor de toamnă, prin macerarea grăunțelor albe din fulgii de zăpadă ai iernii, prin mătasea din privirea florilor sub adierea primăverii...
- Doar atât să mai fi rămas din acel sentiment care-i mistuia atunci pe amândoi? O aducere aminte plină de tristețe a unui miros, a unei atingeri, a unui gest, a unei palide șoapte?
- Atât! Un singur sentiment, fetișismul exacerbat, a mai rămas sub crusta copacului de iubire ce încerca pe atunci să crească din trupurile lor.
- Dar bine, acesta este un sentiment lipsit de consistență, înșelător! Cum poți să-ți amintești de cineva numai purtând olfactiv trecerea ființei sale prin viața ta, impregnată doar într-un obiect vestimentar?
- Pentru ei doi acesta nu a fost și nu va fi niciodată un sentiment iluzoriu, roșcovano! Fiindcă atunci, când persoana nu mai face parte fizic din viața ta, rămâi măcar cu acest petec material, neînsuflețit, care suntem noi, purtând în fiecare moleculă mirosul, atingerea, șoapta lui sau a ei, cu care te poți alina din când în când!
- Când vine Grig să te ia acasă?
- Mâine dimineață!
- Și Estela vine tot mâine...dar depinde de programul de la grădiniță a lui Mihai...azi au serbare...
- Poate se vor reîntâlni!
- Poate, deși eu cred că o suferință în plus nu face decât să doară mai tare!
- Ce se întâmplă? se văluri hanoracul lui Grig sub platoșa de plastic a sacului său. Nu se mai aude nimeni în jurul nostru. De ce au tăcut cu toții?
- S-a făcut deja ziuă! A venit personalul de serviciu! Trebuie să plecăm din lume asta spre lumea noastră...Pentru noi acum începe noaptea tăcerii!
- Noapte bună, Estela!
- Noapte bună, Grig!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!