Bineînțeles că m-am culcat la cinci dimineața, again. Și m-am forțat să mă trezesc la zece, chinuind bietul telefon nevinovat, cu amânarea alarmei, din 10 în 10 minute, până s-a făcut ora unsprezece, când am sărit din pat, buimacă. Febrilă, alunec în duș să-mi rup gâtul. Pun un program la mașina de spălat, înghit două guri de iaurt. Cu o mână beau cafeaua, cu alta mă usuc la păr, timp în care cealaltă îmi pălmuiește mentalul, să se trezească.
Răscolesc șifonierul, cu mișcări de relanti, și probez două rânduri de haine, alegând fatalmente să mă îmbrac ca o rapandulă, căci adevărul este, inevitabil, în oglindă: am o zi în care arăt nasol punct.
Arunc geaca pe mine, înhaț rucsacul și ies pe ușă, încui ușa, descui ușa pentru că îmi uitasem ceasul norocos, trag ușa după mine și fug pe scări în jos, cinci etaje.

Stopez trapul mărunt, la parter. Am uitat să-mi dau cu un puf de parfum.
La stânga e ieșirea, la dreapta, biroul administrației.
Arunc din reflex o privire la birou și văd, lipit, un afiș mare, pe care scrie:

SUNTEM AICI
BATE LA UȘÃ!!!

Ridic din umeri și mă îndrept spre el. Cioc! Cioc! Cioc!
„Daa! Intrăă!” Și intru. Privirea albastră a doamnei mă privește cu simpatie, peste ochelari.
„S-a întâmplat ceva?”
„Nu, chiar mă grăbesc, dar am văzut chemarea de pe ușă, și m-am conformat regulamentar.”
Fața cu ochi albaștri se luminează brusc și izbucnește în râs. „Ești scumpă, știi?!”
„Știu”, zic, și îi fac cu ochiul așa cum am văzut eu că fac bărbații sexy.
…După care o zbughesc spre școală, veselă și copilandră, nu muiere.

Drumul, parcurs pe jos, m-a trezit definitiv și, spre ușurarea mea răsuflată, constat că am ajuns la timp.
De-atunci refac traseul, ca să-l așez aici, dar nu-mi aduc aminte dacă am apasat butonul de pornire al mașinii…
…Ușa știu sigur că am încuiat-o, căci nu am cheile cu mine, deci le-am uitat în broască.