Dimineață de iunie. Pășesc sfioasă pe poarta mănăstirii, unde toată liniștea lumii se învârtește în jurul meu. Toate bucuriile și tristețile mele au aici o singură rădăcină, numită Dumnezeu. E ceva ce nu poate fi explicat, doar simțit.
– Doamne ajută - îi spun maicii starețe, o femeie bătrână cât un secol, plină de ascultare și blândețe, aplecată de spate, de parcă toate poverile lumii le-ar fi adunat în grija ei.
– Doamne ajută - e răspunsul ei. Cu ce te pot ajuta fata mea? Vreau să pun o lumânare pentru pomenirea unei femei...
Hoț de bună dimineață, luceafărul, steaua zorilor, dă la o parte vălul cerului ca să lase soarele să-mi ardă dorința ochilor ce vor să pârjolească cu privirea doi tei de dincolo de geam. Călătoresc mereu cu anotimpurile, dar cel mai dureros iubesc primăvara cu luna mai, al carei nume îmi sună mereu a îmbiere. Deschid fereastra larg și aud țipăt de rândunici care umplu văzduhul cu dansul lor. Sunt multe și roiesc în jurul geamului meu ca și cum ar vrea să mă salute de dincolo de spațiu, iar eu mă trezesc șoptind: – v-am așteptat atât de mult încât vă simțiam ca pe-o durere, ori de câte ori mă uitam spre cuibul părăsit. Că, doar zeii de aia au inventat dragostea ca să existe și suferința. Vă iubesc păsări dragi, ființe din grădina Domnului. Da, păreți niște sfinte cu înfățișarea voastră de călugărițe îmbrăcate în alb și negru.
– Dar voi știți că în fiecare primăvară când vă întoarceți îmi răniți sufletul cu o amintire? A unei femei, care a venit pe lume într-o dimineață binecuvântată, în care luna se despuia de săruturile nopții cu brazii de pe culmi dar și de îmbrățișările cu stele rătăcite. Tot așa într-o noapte, cu vreo 2 ani în urmă, luna ținea între brațele ei puternice o stea care tocmai voia să cadă. Și... steaua a căzut. Iar de atunci stăpâna întunericului pare mai rătăcită și mai palidă, iar noaptea și mai neagră.
– Ați simțit vreodată o legătură stranie cu o persoană cu care n-ați schimbat în viața voastră o vorbă? Trăiesc cu obsesia destinului acestei femei și nu-mi voi găsi liniștea până ce nu voi așterne pe hârtie povestea modestă a acestei vieți, pentru eternitate, cu aceeași dorință cu care atunci când ploaia cade în izvoare știe că apa lor ajunge peste tot.
O făptură venea pe lume în urmă cu o jumătate și ceva în plus de secol într-o familie de oameni buni și cu frica lui Dumnezeu. Era rodul dragostei presărat în venele lor într-o primăvară când toate sufletele se deschid spre o nouă viață. Așa se întâmpla și în această familie. Făptura care avea să scoată primul scâncet victorios asupra lumii aveau s-o boteze puțin mai târziu Lucia, nume care provine din latinescul „Lux” care se traduce prin termenul Lumină. Era un nume predestinat. De ce spun asta? Peste ani absolvea o facultate de filologie și cu priceperea ei reușea mereu să lumineze mințile celor pe care-i păstorea ca profesor.
Anii au trecut și a devenit o tânără atrăgătoare. Înaltă, cu părul de abanos, pielea ușor măslinie, ochi negrii ca adâncimea codrilor, ea reușea să-și bucure părinții cu frumusețe și înțelepciune. Adică, așa cum se spune că, oamenii frumoși au viața plină și fericită. Ei înțeleg mereu că cel mai important pe lume e să trăiești. Dar.. nu oricum.
Și iată că după moartea prematură a ambilor părinți în sufletul Luciei a început să încolțească îndoiala în oameni. Omul. O ființă slabă supusă tentației, riscului, atras de lucruri care fac rău, care rănesc care depășesc puterea de înțelegere. Omul. Plin de pasiuni, de patimi, de năravuri. Stăpânit de dezmăț, de desfrâuri, de apucături, de destrăbălare. Omul. Această imperfecțiune gravă fără principii și moralitate, fără suflet și simțire. Uneori.
Încercarea de cunoaștere a oamenilor era mai ucigătoare decât o sabie. Cu astfel de oameni a avut de-a face într-o etapă a vieții ei, motiv pentru care a ales să stea tot mai retrasă de cele lumești și să încerce câteva răspunsuri la întrebări de genul celor pe care mi le pun și eu destul de des: cine sunt, unde rătăcesc și de ce?
Poate că simțea, așa cum simt și eu mai mereu, că trăia blestemu-nstrăinării de timpul ei.
A venit și o după amiază în care o prezență nevăzută îi lumină mintea, iar ecoul unei voci îi șopti că mai bine și-ar înțelege viața departe de ispitele lumești.
Și... s-a călugărit.
Am zarit-o peste ani de cateva ori pe stradă, îmbrăcată în călugăriță. In alb și negru. Straiele rândunicii. Avea acel aer de sfântâ, de excepție, de dedicație. Mereu tristă și îngândurată.
N-am înțeles niciodată, uitându-mă în urmă, dacă pornirea la călugărie a ales-o dintr-o răzvrătire împotriva vieții, uitând de păcatele lumești făcute cu foc și multă dăruire, pe care nici măcar Dumnezeu nu le mai punea la socoteală.
Și anii treceau iar Lucia nu-și mai găsea locul în lumea aceasta nebună. În loc să-și ancoreze viața prin credință, plutea mereu în derivă. În abisul ei existențial se dădea lupta între dragostea pentru Dumnezeu și cea pentru om, produsul propriei lui istorii. Și a cedat. A renunțat la călugărie. A ales să se întoarcă printre semeni, luptând să-și înțeleagă valoarea și rostul ei în această lume. A mai pierdut încă o luptă. A ales să trăiască în pustietate, departe de casa părintească, departe de lume.
Alo! 112? Știți, noi suntem o pereche de tineri. Ne plimbam prin pădure și....am zărit ceva. Pare a fi un cadavru de femeie devorat de fiarele pădurii...
De la an la an, tu primăvară a sufletului meu, mă faci să simt durerea mai mult, tot mai mult. De ce? Pentru că mintea mea nu ucide tainele pe care le întâlnește?
Și dacă mi-aș fi făcut puțin timp să mă opresc o dată, măcar o dată, în preajma ei, să-i țin mâinile între ale mele, s-o strâng la piept ca pe un psalm, aș fi reușit s-o ajut să treacă peste momentele de grea încercare? Mă întreb...
Lună nu mai fii tristă. Steaua care a plecat din brațele tale e în altă emisferă. S-a transformat în rândunică. În fiecare primăvară se întoarce la geamul meu și-mi trezește mereu aceeași amintire. O amintire care mă chinuie.