”…ne educăm copiii și tinerii într-o pervertire completă a reprezentărilor sociale privind statul, instituțiile, legea, dreptatea, adevărul și munca.”

Când hoții si tâlharii vor striga din adâncul sufletului după dreptate, cand copacii tăiați din păduri vor deveni mai prețiosi decat vilele construite pe dezastrul vieții celorlalți, cand aurul din biserici și din bănci va fi folosit pentru a învăța cum să fii om de omenie, când prostia va deveni o povară de nesuportat, și oamenii vor alerga dupa înțelepciune cu ochii inchiși, țipând de durere,..atunci vom avea o țară și, chiar, ne va fi bine și vom trăi. Cât de bine vom vrea.

Am început într-un ton …pseudo-biblic, mărturisesc, din exasperare. Da, există și căința tâlharului, sau, poate, a politicianului cinic ce vede primejduită viața, cariera și munca propriului copil care nu găsește dreptatea academică, dreptatea de pe piața forței de muncă sau a expertizei din țara în care a prăduit voios. Da, există și căința fierbinte de a fi tăiat copacii aceia care țineau apa cu rădăcinile lor…atunci când îți bat jandarmii la ușă sau când se închide, cu zgomot, ușa celulei care ți-a devenit locuință. Da, prostia (a se citi inadecvarea)…cognitivă doare atunci când, în sfârșit, înțelegi că, între toate spaimele, lașitățile, mizeriile și vânzările (a se citi tranzacțiile) vieții puteai cunoaște; nu știu când doare prostia comportamentală și orbirea (a se citi model mental) în fața faptelor - poate în clipa morții, sau când ai pierdut ceva prețios și înțelegi că puteai evita asta - atunci, sau, poate…nici atunci. Dacă nu ai gândul care trebuie, și care nu apare din senin. De cele mai multe ori, gândul bun și înțelept apare doar sub constrângerea faptelor și a unei direcții a obiectivelor individuale – tensiunea dintre realitatea interioară și mediu.

Fiindcă în articolele precedente am inventariat cele mai evidente frustrări…ale mele, desigur, dar sper că și ale voastre, privind educația, oamenii și țara in care trăim, și mai apoi, am aruncat o privire fugară asupra speranței care ne ține în viață, în stare de funcționare și într-o relativă capacitate de adaptare, să demontăm acum mecanismele emoționale care ne țin focalizați spre scop. Sau, care ne fac să renunțăm, să dăm naibii totul, și să o luăm de la început. Vom vrea să vedem cum se naște, trăiește și moare…speranța. Și, apoi, cum se naște alta…dacă mai avem timp și forță să trecem prin tot calvarul emoțional al agoniei nădejdii.

Pornim cu cea mai veche parte a ființei și gândirii noastre, cu partea responsabilă de stabilirea, gestiunea și acțiunea emoțiilor și afectelor. Spun veche, odată cu cercetătorii din domeniu, fiindcă se referă la datele noastre înnăscute, precum și la ceea ce am dobândit, stratificat și structurat încă de la naștere. Nimic nu se pierde, nimic nu se aruncă din experiențele noastre afective, totul se reorganizează în jurul unor tipare dominante, continuate de-a lungul vieții, grupate în jurul unor categorii dominante de emoții discrete, analizabile și universale în specia noastră, comunicate social – da, chiar acesta ar fi unul din rosturile profunde ale emoțiilor – să știe și ceilalți de ele. Manifestările afective apar în cazul discontinuităților în interacțiunea individ-mediu, iar emoția este o structură pregătită de răspunsuri, care intervin automat- este o constelație de răspunsuri care implică nivelurile motivațional-comportamentale, subiective, cognitive și fiziologice.

Oamenii produc evenimente atunci când nu mai sunt satisfăcuți de starea actuală, a contextului social și de evenimente în care sunt incluși. Pentru a schimba starea actuală, proiectăm alte stări viitoare satisfăcătoare, elaborăm planuri de acțiune care, odată realizate, ne conduc spre un viitor construit de noi. Întotdeauna există obstacole în calea celor dorite de noi: scopul se conturează, se întărește iar drumul este vegheat de stările emoționale și de emoții. Acest traseu clasic, reprodus de mii de ori în cursul existenței noastre, cuprinde formarea scopului (cu motivații fiziologice, sociale, cognitive), stabilirea angajamentului către acest scop, planificarea și acțiunea. Sună foarte bine a proiect și management de proiect, nu? De fapt, viața noastră este vegheată de emoții și de stări emoționale, care, uneori silențios și cu blândețe aparentă, alteori năvalnic și chinuitor, ne…mână spre scopurile noastre.

Răspunsurile emoționale cele mai simple față de schimbarea mediului sunt cele de apropiere și cele de evitare. Apropierea se manifestă prin curiozitate și interes, care se prelungesc de obicei în comportamente de explorare. Dacă individul se află într-un context de siguranță, pragul declanșării acestor reacții este scăzut, iar individul va achiziționa noi modele cognitive – iar când procesul de elaborare a acestor noi modele cognitive, atunci când este încheiat cu succes, declanșează manifestări de bucurie – da, cunoașterea încununată de succes aduce bucurie – este un dat al speciei noastre. Aș putea spune, cu oarece răutate, că nu numai banii, mâncarea și…altele..aduc bucurie. Cunoașterea poate aduce bucurie, fiindcă demersul cognitiv este o aventură, necesită curaj și implică riscuri – cu cât mai mare a fost efortul, implicarea, cu atât mai mare este bucuria. Bucuria în urma unei descoperiri, a rezolvării unei probleme sau, pur și simplu, a găsirii unei soluții de a ieși din impas. Reversul medaliei, care apare atunci când schimbările din mediu depășesc capacitatea de asimilare a individului, se constituie din frică, anxietate, panică. Individul devine defensiv, până la a evita situația care a declanșat reacția. Ambele tipuri de răspunsuri emoționale se regăsesc la toate vârstele, iar în cazul copilăriei, repetând de mai multe ori experiențele, fie de un tip, fie din altul, conducem un tip de învățare adaptativă, ale căror ecouri se regăsesc în comportamentul adultului; imobilismul, apatia, lipsa de interes pentru nou, conformismul, lipsa de inițiativă ale adultului se programează încă din școală. Lipsa de onestitate, duplicitatea, frauda, șmecheria, minciuna, lipsa de răspundere, teama, desperarea, pasivitatea, resemnarea…se învață din cele mai fragede vârste…și învățate rămân.

Și totuși…eu cred că nu scriu aceste lucruri chiar degeaba: vă relatez două conversații, una reală, cu niște puști din fața blocului, și o alta, de data asta imaginară…poate tot cu ei, peste ani. Acum, în seara asta, căram din portbagajul mașinii două jardiniere de flori.

- Nene, ce faceți cu florile acelea, nu vă supărați?
- Le pun în scara blocului, să fie frumos.
-Degeaba, or să vină copiii și or să le strice.
- Nu-i nimic, o să aduc altele…

La această replică, puștii, poate din politețe, sau din surprindere în fața unui ins cam…plecat cu pluta, nu au mai răspuns. Florile le-am pus…și mai sunt și altele, pe care nu le-a stricat nimeni...toți vecinii au pus câte ceva.
Îmi imaginez altă discuție, peste ani…de dezastru educațional, social și legal românesc…

- Nene, ce faceți cu sacii de nisip din fața casei?
- Păi, consolidez cuibul de mitralieră…
- Degeaba, am auzit că tâlharii au aruncătoare de mine…

Sau, altfel…depinde ce mai facem din țara în care trăim…și noi…și copiii noștri.