se face că de două ori îmi reușește datul peste cap
așa rămân mic, verde și bubos în orice poveste aș sări până la buzele ei.
mi-ar place să fiu un oliver ca-n filme, barem. zâmbetul e atât de ușor; zâmbetul unește altfel decât lacrima.
lacrima se transformă în sânge; uneori, înrudește.

aș vrea să nu mai curgă nisip în loc de șampanie, de fiecare dată, în cupa mea
prin ea să văd timpul, nopțile, mai ales nopțile. nopțile ce par să se-ntâlnească undeva pe un țărm prea abrupt.
o peninsulă fără senin, unde vibrațiile aripilor provoacă spaimă, unde se naște amenințarea.

mai am destule tumbe până jos,
dar alea vin de la sine.