Știu! Dar nu sunt deloc obligat a începe prin a explica această decadență. Nu mă simt obligat nici a mă irosi într-o explicație tardivă la finele acestei noi defulări inutile. Dar poate totuși o voi face; și dacă o voi face va fi fad, fără vlaga haotică sangvină ce-mi ține legată ființa de trup și trupul suspendat între cer și pământ. Doar în amurg l-am cunoscut pe Icar. Recunosc că nu știu de ce mă simt mai apropiat, când liniștea nu-mi este conturbată nici de durerile pământului sau de tentațiile eterului. În toate aceste zbateri și tentații aflu o liniște care mă agită; aceeași neliniște mă cuprinde în amurg când totul se așterne dinaintea privirii în nunațe violacee, când semiobscuritatea ascunde complexitatea defectelor umane. Irisul se dilată căutând frenetic repere de orice origine și natură, iar auzul îmi stimulează imaginația separând la frecvențe imense omul de natura și mecanică. Am renunțat demult la jocurile care încercau a intui ce se ascunde în călcătura nesigură a semenilor, sau ce povară poartă umbra, negrul care perturbă degradeul violaceu. Nu vezi aure, nici declinuri, nici zâmbete sincere, amare sau sfioase, totul se reduce la intuiție, la jocul perfid al imaginației. Tot ce este fizic transcede în metafizic și sângerez. În vene simt hemoragia abundentă a gândurilor, în suflet simt liniștea care separă zgomotele extreme, doar acele zgomote care mă interesează, singurele capabile să spargă perfecțiunea gaussiană. Nimic nu devine hotărâtor în amurg; viața și moartea își dispută nuanțele violacee. Nu există depravare capabilă să substituie liniștii. Și totuși ceva mă întristează; și totuși aceeași întrebare persistă dement parcă pentru a compensa negrul umbrei, colorând hemoragia gândurilor în paloarea lividității. De ce cautăm încă fericirea? Nu suntem capabili în a realiza că dorința crește în noi asediindu-ne ființa, anulând astfel tot mai mult șansele în a o atinge? De ce ne este de trebuință ceva străin ființei; suntem blestemați să purtam stigmatul fructului oprit? De ce refuzăm a accepta genetica și consecventa ratare? Intrăm în lume la pachet cu supliciul, ieșim din ea savurându-l. Geniul nu poate fi disociat de inaniție, mansardă sau beci, la fel nici omul de ratare și supliciu. Geniului, foametea și bunăstarea îi par supraevaluate, omului totul îi este la îndemană, cu precădere fericirea iscată din lucrurile mărunte. Când mi-am pierdut amurgurile am devenit orb. Aud violaceul și mi-l nuanțez din amintire; am parte de ființă doar după transfuzia dislocată din hemoragiile voastre ...

Cluj Napoca
decembrie, 2010