Inițial nu prea mai știam ce caut pe aici. Prin viață! Am vrut să mă împușc. Credeam că am timp să o prind din urmă. Uitasem că sinucigașilor le este interzis raiul! Apoi, am vrut să mă duc la mânăstire... Am ales însă un alt soi de sihăstrie. Mi-am inventat un submarin imaginar. Și m-am refugiat pe el. O vreme... Eu și gândurile mele în imersiune!
Treptat am înțeles că încercările fac parte din viața fiecăruia. Și eu eram dator să-mi duc crucea. Am continuat să exist, fără să trăiesc. Ca și cum aveam de împlinit o osândă! Până într-o noapte... Când am avut un vis. Moment crucial! Dimineața acceptasem ideea. Că nu eram singurul care suferea! Că și alții traversau stări de impas! Lumea mi s-a părut o corabie cu naufragiați. Toți aveam ceva în comun. Dorința de a ne salva. Și de a ajunge la un țărm! Am început să sper. Deși rana îmi sângera încă. Am decis să ies la suprafață. Să renunț la solitudinea „submarinului meu”! Mă săturasem de singurătate? Perioada de doliu se închiase?
Afară am regăsit o altă lume. Opacă, neprimitoare și ostilă. Ori, poate, numai indiferenta! Sau eu nu mai știu cum să mă port în ea ! Mă consider o epavă în derivă. Sunt dus de valuri. Dar plutesc! Habar nu am încotro! Vizibilitatea mi-e aproape de zero. Deseori mă lovesc cu capul de orizont. Dar nu îmi vin idei salvatoare. Habar nu am ce s-o alege de mine. Și nici măcar nu prea îmi pasă! Balansez încă periculos. În cea mai grea cumpănă a vieții! Am de răspuns unei dileme existențiale. Dacă să-mi înfrunt destinul. Ori să-l las să se joace cu restul de mine! În adâncul sufletului licărește, totuși, o scânteie de speranță. Poate că o să mijască soarele și pe ulicioara mea...
Sunt un om normal. Nu știu să am mari păcate de ispășit! Mă imaginez un alt Ulise, înfruntând furtuna. Încerc să nu mă înnec. Și pentru asta vâslesc! Vâslesc prin pustiul din sufletul meu. Poate, inconștient, către o altă Itacă! Nu cred că mai am dreptul la fericire. Simt că mi-am mâncat rația! Dar poate că undeva mai există, totuși, o Penelopă. Nu știe de mine! Dar, cu speranța zdrențuită, și ea, așteaptă. Așteaptă ca Destinul să facă ceva. Ar putea să-mi fie floare de leac! Până atunci trebuie să mă agăț de orice. Poate, în continuare, de amintirea ei. Dacă reușesc să nu mă duc la fund. Mai am o șansă! Deși la norocul meu...
Instinctiv continuu să o caut. Tresar de câte ori întâlnesc o blondă cu ochi verzi. Trăgând după ea trei prichindei... Către stația unde oprește autobuzul. Care o să-i ducă la grădiniță și la creșă. Asta, deși îmi impusesem să mă eliberez de obsesie! Voiam să o îngrop cât mai adânc în străfundurile memoriei. Pentru a încerca să merg mai departe. Picioarele însă nu mă ascultă! Poate gândul...