M-am născut în toiul iernii, într-o zi de ianuarie, lună cunoscută în calendarul popular românesc drept “luna lui Gerar”. De-a lungul anilor, aniversarea zilei mele de naștere a fost pusă întotdeauna sub semnul gerului, al zăpezii, țurțurilor de gheață, simboluri ale iernii românești. De aproape 16 ani locuiesc în Toronto, unde iarna este și mai necruțătoare, luna ianuarie fiind caracterizată de cele mai scăzute temperaturi meteorologice. Ce aș putea să îmi doresc în această zi? Poate o scurtă evadare într-o insulă din Marea Caraibelor unde, sărutată de razele soarelui, mângâiată de valuri, în reflexiile nisipului argintiu, să îmi încarc trupul cu energie, căldură și optimism.

Anul acesta am rămas acasă, “îngropați” în zăpada care se cerne necontenit de câteva săptămâni încoace. Deși pârtiile de schi sunt deschise și îmbietoare, temperaturile extrem de scăzute ne-au descurajat să ne avântăm într-o excursie de o zi pe versanții dealurilor din Ontario. Ne-am mulțumit să ne “cuibărim” în casă, la gura focului din șemineu, cu un pahar de vin bun, depănând amintiri, țesând planuri. Am fost felicitată încă de dimineața de familie și prieteni, ziua se creiona în linii moi, odihnitoare, pe placul inimii mele. Nu puteam să îmi doresc mai mult.

La un moment dat, fiica mea a dispărut din camera unde ne aflam, pentru ca după o vreme, să o aud în bucătărie, deschizând și închizând ușile frigiderului, dulapurilor, pregătind o “operațiune” culinară. Au fost puse în mișcare castroane, teluri, linguri de lemn, au fost sparte ouă, albușurile bătute spumă. Curiozitatea m-a îndemnat să pășesc timid în bucătărie unde, pe masa încăpătoare, se înfățișau în frumusețea lor, castroane cu diverse ingrediente, aflate în diverse faze de preparare.

Fetița de unsprezece ani, cu părul lung prins la spate, șorțul legat gospodărește pe mijloc, mânecile bluzei suflecate, trecea, parcă în pași de vals, de la un castron la altul, măsurând, amestecând, aruncând din când în când o privire în cartea de bucate deschisă la pagina prăjiturilor îmbietoare.

“Ce faci iubito?” am întrebat.

“Știi mama, nu ți-am cumpărat niciun cadou de ziua ta, așa că m-am gândit să îți pregătesc o surpriză dulce, niște ‘cupcakes’ ”, mi-a răspuns fericită, cu un zâmbet luminos pe față.

Era pentru prima dată că se apucase de o asemenea operațiune singură, neasistată de mine. De mică îi plăcea să mă privească gătind, pregătind prăjituri sau torturi, insista să mă ajute, să fie acolo, lângă mine, cu mine, pentru mine.

Emoționată, am părăsit bucătăria, înțelegând că o asemenea surpriză trebuie gustată în deplinătatea ei. Am așteptat cuminte în cameră, lăsându-mă pradă amintirilor nostalgice legate de anii copilăriei fiicei mele, văzând-o cu ochii minții, rostind primele cuvinte, făcând primii pași. Eram fericită și mândră totodată, dându-mi seama că “așchia nu sare departe de trunchi”.

Mi-am amintit de mine, fetița cu părul cârlionțat, care, aflată la aceeași vârstă cu fiica mea, a dorit să pregătească părinților, plecați de acasă pentru câteva ore, o surpriză. Mama îmi dăruise o cărticică de bucate și răsfoind-o, ochii mi-au căzut pe o rețetă de chec cu glazură de ciocolată. Părea ușor de pregătit, așa că, urmărind instrucțiunile pas cu pas, adăugând ingredientul principal, care nu lipsea niciodată din casa noastră, dragostea, în scurt timp, am turnat compoziția în forma de chec, am așezat-o în cuptorul abia aprins și am așteptat o jumătate de oră, așa după cum era recomandat în rețetă. Îmi amintesc și astăzi dezamăgirea trăită atunci, realizând că încercarea mea dăduse greș. Checul nu era copt. L-am scos din cuptor și l-am privit minute în șir. Unde greșisem? Părinții se întorseseră acasă, găsindu-mă privind dezamăgită la compoziția coaptă doar pe jumătate. Am învățat atunci o lecție utilă, explicată cu răbdarea-i caracteristică de dulcea mea mamă: cuptorul trebuie încălzit la temperatura dorită, cu câteva minute înainte de a da la copt checul așezat în forme. Din păcate, la cei 11 ani ai mei, mă bazasem exclusiv pe instrucțiunile scrise în cărticica de bucate, care, spre surprinderea mea, nu menționau un amănunt atât de important! Mama însă m-a încurajat, am pus checul înapoi în cuptor, iar în final, tata a savurat surpriza dulce a fiicei, fără niciun fel de comentariu. Important era gândul bun, gestul de iubire al fetiței cârlionțate.

Acestea erau amintirile care mă copleșiseră când, fiica mea m-a strigat cu bucurie în glas “Mamă! Vino să vezi ce bine au ieșit!”

Echipată cu mănuși groase, mult prea mari pentru palmele ei, ținea mândră în mâini, tava cu micuțele “cupcakes”, un miros îmbietor de aluat copt și aromat învăluind-o. Era toată un zâmbet, soarele pătrundea prin fereastra bucătăriei, luminând ca un reflector actul final, plin de succes al actriței în devenire. Merita, într-adevăr, aplauze la scenă deschisă. Mi-am simțit ochii umeziți, vocea îmi tremura, am îmbrățișat-o îndelung, șoptindu-i cu toată dragostea “fetița mamii, harnicuța mea”.

M-a adus cu repeziciune la realitate, rugându-mă să o las să continue cu ornatul prăjiturilor. A găsit până și minusculele bomboane colorate pe care le folosesc de obicei, la decoratul torturilor aniversare.

“La mulți ani, dragă mamă!” mi-a urat din inima ei de copil, întinzându-mi un platou încărcat cu prăjiturele aromate, stropite în culori vesele ca și spiritul ei.