...am pornit atât de entuziaști și am ajuns unde? Strigăm cu atâta energie, cu atâta sete încât însuși strigătul lasă urme ca o rană ce nu se mai vindecă. Nu știu să explic mai bine aceasta, nu există vreo analogie ca să înțelegi! Te-ai urcat în corabie, ai început să sufli în pânze, iar ele au prins viață, au supt din tine viața lor sau aparența aceea. Dar nu e aparență, nu... Și asemeni ție sunt alte suflete și alte suflete și alte... Ești bulgăre de lumină, propriul tău soare, propria ta constelație, propriul tău univers, iar lumina curge din tine, cu fiecare frunză ce bate sub vânt când o atingi cu simțurile devii și sângeri, cu fiecare lucru, orice gest lași dâre în urmă, iar dacă te întorci vezi calea ta deșirată ca pe o Cale Lactee. Dar nu viața este o motivație a acelui salt, a acelei răbufniri, realizezi asta când în derivă privești și nu există cale înapoi, nu are cum să fie (și dacă ar fi ai porni într-acolo?), ci te destrami pe măsură ce te depărtezi de tăcere, iar sunetul capătă variație (adâncime, culoare etc.). Ramificat în pământ sau în ceruri se află doar sfârșitul, oricât de intens strălucești. Dar doar ideea asta te face să zici cu ce rost? O, dar prefer să strălucesc, iar dacă-ar fi să mor oricând - so be it! Sunt fericit când privesc înapoi, dar nu, nu sunt diferit cu nimic față de cei de-alături. Hedonism ieftin acest gând (raiul este doar un iad răsturnat; ratezi în oricare)! Ce-am dăruit oare în depărtarea asta de orice punct? Am luminat oare cât de puțin acest nesfârșit și plin de teamă adânc? Și atunci adevărul cel mai al meu este simplu - nu este important să sufli în pânze, în țesăturile acestea vântul apare oricum din atâtea pântece (orice limită este un cărbune, nu?), ci cât de intens îți urmezi propriul tău fel de a fi (gândești, modelezi, creezi etc.). De ce sunt aici? Ce am dorit? Nu te îngrijora, umbră este mereu împrejurul tău. Dar în asta constă faptul de-a fi viu, nu? The dot within.