De ce iubirea e așa distrugătoare? Când ar trebui să ne ocrotească, să vibrăm de fericire, să ne aline sufletul?
Câtă putere trebuie să ai ca să-ți lași sufletul în patimi, inițial poate mai ușoare, care, cu timpul, devin din ce în ce mai grele, mai violente pentru sufletul nostru?
Iubirea ne transformă, ne modelează personalitatea în bine la început și de cele mai multe ori, când iubirea ne dă lovitura de grație cădem fără nicio putere, creând o rană pe cât iubirea a fost mai pătrunzătoare, pe atât mai adâncă.
Tendința de a ne izola crește, uneori dorim să nu trăim in lumea asta, ci într-una în care nu am avea parte de asemenea lovituri. Facem asta instinctual, așteptând ca acea rană să se vindece. Uneori poate dura puțin, alteori mult, dar de obicei unei răni îi e necesar să se vindece mai mult timp decât să fie provocată. Și asta depinde de gravitatea rănii, de profunzimea ei. Dar oricât am aștepta și oricât am dori să uităm, în locul acelei răni rămâne cel puțin o cicatrice, dacă nu, în cel mai rău caz, o rană deschisă pe veci.
Și toate astea pentru ce? Iubirea a fost lăsată pe pământ pentru a ne apropia de fericire, nu pentru a ne depărta de ea. Cât de mult s-a degradat lumea. Iubirea este pentru altruiști, care sfârșesc cu o personalitate incărcată, dar distrusă. Acum lumea a devenit egoistă, vrea doar să fie iubită, să-i meargă ei bine. De ce facem totul pentru a ne fi nouă bine? De ce suntem așa egoiști? De ce nu ne facem curajul să îi ajutăm pe cei din jur? Unii ar spune că îi ajută. Dar de ce să nu-i ajutăm prin simplele noastre decizii? Trebuie doar să ne gândim mai mult la consecințele luării unei decizii. Dar de ce ne e așa greu să facem asta? De ce ne e așa greu să ajutăm? Oare nu vedem că pentru a ne fi nouă bine rănim cel puțin zece persoane din jur? Ce a intervenit în viața noastră și ne-a schimbat? Poate pare paradoxal dar insăși iubirea a intervenit și ne-a schimbat, Iubirea cu urmările sale, cu loviturile ei.
Poate ceea ce ne face atâta rău nu e iubirea. poate e altceva, ce se deghizează ca si iubirea pentru a ne face sa suferim, sa ne dezintegram spiritual.
Dar, totuși, fără iubire suntem un nimeni. Nu-i înțelegem pe cei din jur. Iubirea are și ea ceva bun. În iubire trebuie să fim optimiști, că ne vom găsi adevărata iubire care să nu ne lovească și să nu ne deterioreze personalitatea.
Fiecare clipă a iubirii ar trebui să fie un strop de fericire, iar aceste clipe adunate să ne aducă in ½starea permanentă de bine½.
Pentru asta nu trebuie să ne azvârlim sufletul in cele mai imposibile iubiri, pentru ca în final să nu trebuiască să suferim. Trebuie să ne protejăm sufletul. Cum? Fiecare ne autoprotejăm în diferite metode. Aceste metode le putem descoperi doar trecând prin loviturile drastice ale iubirii. Putem doar experimenta și cu timpul să putem creea un astfel de scut pentru suflet. La fel ca și organismul. Devenim mai rezistenti la o boală abia dupa ce o facem. Și în privința asta omenirea a încercat să prevină aceste boli prin vaccinări. Trist este că, încă nu a fost descoperit vaccinul împotriva suferinței datorate iubirii.
Iar până atunci ne vom lovi de greutăți care nu pot fi evitate. Cu toate astea să nu uităm că iubirea e altruism, nu oferim iubire pentru a primi în schimb ceva și nu doar așteptăm iubire.
Iubirea e la fel ca binele: nu se dă anticipând răsplată.