Atunci când omul se definește prin ceea ce nu este, dar tânjește să fie, înseamnă de_căderea în propriul neant. Există posibilitatea de cădere în propria ființă prin neîmplinire, adică rămânerea cu disperarea pentru totdeauna că ești și vei fi ceea ce nu trebuie și nu vrei să fii, ajungând astfel să te complaci și să te amăgești. Se poate să fi ales cineva să fie ceea ce nu vrea să fie?

Impersonalul “Se” presupune întrebările referitoare la de ce-ul hotărârii. Există temeri privind hotărârile și când acestea rămân la stadiul de cântărire a posibilităților pot fi desființate chiar atunci, mai ales când este vorba de a lua o hotărâre din interior.

Das wessen, esența autentică a gândirii, constă în așteptarea însăși și în puterea de a aștepta. O precipitare a acesteia poate fragiliza și vulnerabiliza gândirea. Cum se identifică esența umanului? Ființarea vie gânditoare este identificată ca fapt-de-a-fi-muritor, prin raportarea la moarte. A muri înseamnă “a te îndrepta către moarte având un raport cu ea, a-ți avea, a-ți poseda moartea” (p. 103). Doar prin capacitatea de a muri ființarea umană este “esența în așteptare”. Doar cel care învață lecția autentică a așteptării poate găsi satisfacție în ceea ce este suficient.

Prin așteptare se experiează timpul prezent ca raport autentic. Devenim ceea ce suntem și suntem ceea ce căutăm. De obicei căutăm ceea ce așteptăm, avem așteptări și acestea ne sunt propriile noastre limitări. Așteptăm orientați către ceea ce ne lasă să avem loc iar aceasta este veșnicia, înțeleasă ca prezent (p. 105). Omul este singura ființare care este prin modul de-a-fi-temporal, interferând cu timpul prin modul cum este în timp.

Căderea omului înseamnă prăbușirea sa sub dominația impersonalului “Se”, adică reducerea la condiția de ființare-la-îndemână. Când există o luptă împotriva lui pseudos, a denaturării sau a pervertirii, când logos-ul se autonomizează și devine enunț, ființa apare ca “aflare-aici-de-față”, ca a-letheia, ieșire a ființei din ascundere (p. 123).

A-ți iubi aproapele înseamnă a vedea în el ceea ce vrei tu să vezi în el, “dupa chipul” tău de a-fi-cum ești, înseamnă a-ți determina iubirea prin “libera” alegere după felul tău de a-fi-în-lume ca deschidere în relație, ca posibilitate anticipativă spre a-fi-persoană. “Faptul-de-a-fi-temporal” este “faptul-de-a-fi-în lume”, este “faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul” și înseamnă a fi cu celălalt, a te răbda cu celălalt, a purta împreună povara, a te mântui împreună prin logos sau prin vorbirea cu celălalt (p. 300).

Modul în care eu mă preocup de ceva anume, acel (a)cum de a fi, îmi revelează “faptul-de-a-fi-orientat-către-viitor”, ca posibilitate a ființării în timp. Omul este timpul însuși, este posibilitatea de a-fi-acum. Conștiința permite permanenta revenire la trecut, ca reiterare a trecutului, a ceea ce s-a terminat sau s-a sfârșit. Conștiința reprezintă registrul “imanent” al ființei, în care se constituie orice ființare posibilă, “cea în care este cu adevărat ceea ce este” (p. 311). Putem “înțelege” ca realitate pe celălalt doar prin relația cu propria conștiință, prin cunoașterea în iubire.

Există și posibilitatea de a-l cunoaste sau de a-l experimenta pe celălalt invocând substanțialitatea, căutând un rost în așa-zisa relație cu celălalt care poate “sluji la...”, care poate fi “utilizabil pentru...”, care poate “contribui la...”, toate aceste funcționalități fiind trimiteri sau indicii pentru perceperea propriului comportament. E ca și când (îți) demonstrezi ție și celorlalți propria-ți existență, uitând dealtfel că “a-fi-real” nu implică vreo dovadă, “nu are nevoie de vreo demonstrație” (p. 319), ci doar de credință: trebuie doar să crezi, să crezi în tine și în relația ta cu celălalt. Scopul fundamental al “deschiderii în relatie” este elucidarea sensului ființei (p. 327). “Ființarea are nevoie să fie produsă și conservată înlăuntrul regiunii ființării create, înlăuntrul lumii în sens de ens creatum” (p. 328), ca raportare la Dumnezeu în și din ființa noastră prin a-lua-parte și a-avea-parte din și de Dumnezeu, prin credință și de fapt prin faptul-de-a-fi-creștin (Christlichkeit) (p. 335). Pentru că faptul-de-a-exista înseamnă acțiune, praxis, experierea credinței înseamnă modalitatea personală de existență a credinciosului, faptul-de-a-fi-smerit, iar în raport cu celălalt înseamnă “cum”-ul plinătății de-a-fi (de a-și manifesta) demnitate(a) smerită.

Nimicul este nu-ul ființării sau ființa experimentată dinspre ființare. Ființa, prin faptul de-a-fi-aici, se poate cunoaște în cadrul lumii pe care o cuprinde și o depășește. Lumea este transcendentul de care ființa noastră este legată, ca “stare” de-a-fi-în-lume în întregul său, ca posibilitate generală a oricărui fel de a fi (pre-mergător), care determină ființarea în întregul ei (p. 363). În relația eu-tu, a fi prins total în iubire înseamnă a fi împins în existența celuilalt.

Adevărul ține de esența ființei, ca ieșire din ascunderea ființei, care la rându-i este drept “ceea ce apare” -logos (p. 380). Heidegger exprimă o strălucită teologie a persoanei ca privire: “dacă omul își experimentează propriul fapt de a privi (…) fără să reflecteze asupra lui însuși, ca cel ce se reprezintă pe sine însuși prin actul privirii, dacă omul experimentează privirea (…) ca pe o privire a persoanei care îi vine în întâmpinare și îl privește pe el însuși, atunci vom înțelege că privirea omului care iese în întâmpinare se manifestă ca acel ceva prin care omul însuși se află în așteptarea celuilalt, (…) ca acel ceva prin care omul ce vine în întâmpinare în însuși temeiul esenței sale” (152-153). Această experimentare a privirii ca așteptare nu înseamnă privire prin mijlocirea “reprezentărilor”, căci se fundamentează pe ideea că “divinul este însăși ființa ce vine să privească în obișnuit”, în ființare (pp. 402-403). Divinul este Cel ce privește în mod ne-obișnuit, fiind Cel ce ființează și Cel ce se oferă pe Sine ca stare de neascundere, luminare sau dezvăluire, ca prezență a Adevărului.

Bibliografie: Sergiu Tofan, Heidegger: 3 eseuri despre putere, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2009.