Cândva, se simțea patetic apropierea sărbătorile de Crăciun.
Era, cam după anul 1982 când toată lumea se agita să facă cumpărături, mai pe sub mână, pentru marfă de import și pentru trufandale sau stând la cozi lungi, unde se aflau toate știrile zilei și bancurile comice cu domnul Bulă. Foarte mulți oameni tăiau porci, unii cu adevărat, iar alții de pe listă, fiecare după posibilitățile care le avea. Acum, tăiem listele de cumpărături, pentru că am progresat…
Era agitație mare în fiecare familie, iar locatarii blocurilor se lăudau comic celor care locuiau la casă, că stau în vile cu patru etaje, adică sunt domni…
În blocul proprietate personală din 1975 în care locuiam era minunat în vremea aceea... Erau apartamente destul de spațioase, luminoase, călduroase, mobilate frumos, iar vecinii eram cam toți de aceeași vârstă. Pe scara blocului unde locuiam și locuiesc încă, erau douăzeci și șapte de copii cu vârste apropiate, care se purtau ca frații între ei și erau bine educați, deși era generația celor cu cheia de gât. Imaginați-vă ce du-te vino era pe casa scărilor, mai ales în vacanțe și de sărbători. Toți locatarii se întreceau ca apartamentele lor să fie lună bec de sărbători, cum spunea vecina și prietena mea cea mai bună. Pe casa scărilor se zugrăvea proaspăt, se vopseau treptele și după o curățenie impecabilă, fiecare locatar își atârna la ușă câte o coroniță de brad și câte o crenguță de vâsc, semn de respect și de binecuvântare a sărbătorilor mult așteptate.
Fiindcă se lua des curentul, locatarii blocului au propus să se facă câte patru suporturi de lumânări la fiecare etaj, ca să fie lumină suficientă pentru toți cei care trebuiau să urce în casă. Nu știu cum să îmi explic, poate tinerețea optimistă sau romantică a fost de vină, dar de fiecare dată, când urcam pe scările luminate de lumânări aveam impresia că intram într-o catedrală Sfântă. Deși am crescut la casă, întotdeauna mi-am dorit să stau la bloc. La bloc, mi se părea că fac parte dintr-o mare familie, care imediat sărea în ajutor la nevoie și știam să ne bucurăm toți împreună, cu fiecare ocazie ivită.
De Crăciun, soțul meu Victor, scotea boxele combinei muzicale pe casa scării de la bloc și punea să cânte colinde, mai ales ale lui Ștefan Hrușcă. Imaginați-vă cum se auzea muzica și ecoul ei. Rând pe rând ușile apartamentelor se deschideau la perete, iar vecinii se adunau la un pahar de vorbă și se făcea câte un schimb de prăjituri și degustări de vinuri de îți era mai mare dragul să vezi ce atmosferă prietenească era. Copiii în pijamale se jucau printre noi și se pierdeau prin apartamentele vecine și toată lumea savura spiritul Crăciunului cu mare bucurie. Nu era ușă, la care să nu se oprească cel puțin o ceată de colindători cu acordeoane sau muzicuțe și să nu se încingă un chef, până dimineața. La toată lumea se auzea muzică, râsete și voie bună cât încăpea. Pe sub ferestrele blocului, treceau până în zorii zilei cete de colindători veseli, care colindau cu adevărat, nu se jucau.
Mi-e dor de spiritul acelor ani. Acum, de sărbători e prea multă liniște,chiar prea multă…Întotdeauna m-am temut de liniște, care nu anunță întotdeauna ceva bun.
Nu se mai aud colinde, decât foarte rar, în apartamentele vecinilor este o tăcere apăsătoare, sau se aude sonorul înfundat al televizoarelor și fiecare își vede de ale lor. Copiii la majoritatea dintre noi sunt plecați în străinătate și vin foarte rar pe acasă, părinții ducându-le dorul și grija, dacă le merge bine sau nu. Pe casa scării noi vecinii ne salutăm mult mai rece ca altădată, deseori ne facem câte o radiografie vizuală scurtă și cu un zâmbet forțat trecem unii pe lângă alții, parcă nu tot noi am fost cândva o mare familie fericită. Mă întreb, cum și cine a reușit într-un timp record să ne mutileze spiritul, optimismul și să ne șteargă lumina zâmbitoare de pe fețe.
Și acum vă întreb sincer, nu am motive să regret timpurile de atunci, când aveam siguranța serviciului, când familiile erau unite și prietenoase, când, deși eram foarte datori la stat, aveam bani pentru un Revelion reușit la restaurant sau de o petrecere de 8 Martie la Împăratul Romanilor din Sibiu, de concedii petrecute în stațiunile din țară și de excursii organizate de întreprinderile la care lucram, unde socializam constructiv pentru un tonus spiritual mai bun. Acum avem de toate, de bine de rău, dar nu mai știm să ne mai bucurăm unii de alții și pierdem pe zi ce trece din valorile spirituale deosebit de importante, care stau la baza unei societăți sănătoase. Mă opresc aici, deși a-și avea multe de spus , dar e Crăciunul…
Închei acest crâmpei nostalgic, după anii trecuți, când simțeam că trăiesc cu adevărat, alături de oamenii dragi. Și acum fără să vreau, din nou îmi amintesc vorbele tatii:
- Copilă dragă, când lucrurile se amestecă între popoare și imităm sau uităm de adevăratele noastre valori, nu e bine…
Va fi, ca în Turnul Babel cândva…