agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2467 .



o zi specială
personale [ Jurnal ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2011-12-30  |     | 



Presimțeam că voi avea de lucru, până la ora întâlnirii. De fapt, programasem să termin o lucrare începută de ieri. Așteptam doar un telefon de confirmare. Puteam să conduc, în paralel, mai multe job-uri. Mă obișnuisem cu un ritm alert și câte-o zi mai domoală mi se părea lipsită de efect, lipsită de mine însămi, chiar eu mă simțeam fără de mine și atunci, alunecam în cealaltă eu, în tainiță, un loc din care puteam privi fără teamă către ridicolul zilei, fără ca ridicolul să se sinchisească și să facă furori, aflând adevărul, fie el chiar și în proporție redusă. Fiindcă sunt convinsă că ceva, cumva, o părticică din pretinsul doardesineștiut se arătase deja lumii, prin cel puțin una dintre metodele de informare moderne.
Câteva complimente, câteva urări venite din eter, felicitările on-line aveau să prevestească o zi generoasă, încărcată de fiori, cu un sentiment ușor bizar și, totuși, strecurându-se în cei prezenți ca în propriul timp aparținând fiecăruia și tuturor.
Nicio mișcare nu părea a fi altceva decât este, niciun zâmbet nu era o schiță impostoare, măștile fuseseră smulse de pe chipuri și toți eram așa de frumoși. Aerul din încăpere făcea serviciile de gazdă, invitând la relaș, dând mâna cu fiecare și atingând, în rotocoale fumurii, inimile. Se auzea un cântec interior, ca și când noi toți eram încăperea acustică de carne și oase din care nu ne puteam desprinde, iar sufletul era unul pentru toți, singurul dirijor de emoții pe care îl urmăream, spectatori la propria simfonie a vieții.
Am ciocnit un pahar de șampanie, ne-am spus cuvinte pe care nici nu știm de unde le-am cules, Dumnezeu era printre noi și ne asculta extaziat. Nu avea curajul să intre în vorbă cu vreunul poate pentru că se arăta, în sfârșit, mulțumit. Acum, cred că devenise foarte mândru de noi. Lăsaserăm unele ranchiune deoparte, aruncaserăm lesturile zilelor cenușii, ne simțeam mai ușori, mai simpli în bunătatea sufletelor noastre. Tot ce aveam de împărțit era o bucurie inexplicabilă. Un atașament căruia parcă nu-i simțisem lipsa până acum. Dar care ne făcea mai plăcuți, mai uniți, mai importanți.
Și omul acesta lângă care mă așezasem absolut întâmplător, poate dintr-un impuls divin, avea să-și ia rămas bun, într-o manieră la care niciunul nu ne așteptaserăm. A scos o hârtie ordinară din buzunar și a început să citească o poezie. Am tresărit când am auzit titlul, am ascultat primele două versuri, gâtuite de emoții, intrate într-un fel de roaming. Îi priveam pe cei din jur de parcă altcineva mă ocupase abuziv și impunea propriile condiții, fără să-i pese de nevoile mele umane și de nedumeririle colective.
Iar omul de lângă mine a început să plângă, a rămas cu poezia pe buze, însă buzele refuzau să se miște și eu priveam impresionată, nu puteam crede că acele cuvinte, acele sensuri și stări trăite cu mult timp înainte se transmiseseră viu, ca și când omul de lângă mine se întrupase din mine și vibra odată cu mine, din timpuri în timpuri până în prezent, ca o armonică ideală.
Și toată dragostea de oameni era pe hârtia aceea care nu putuse fi citită până la capăt, dar simplul fapt că se afla între aceiași pereți de carne și oase în care acum încăpeam cu toții fără de reproș îi dădea o notă regală.
Am înțeles atâtea lucruri din tăcerea așternută pentru o vreme, din lucrurile nerostite, din cititul în ochi și în mirările noastre firești. Firescul acesta căpătase o aură. De binecuvântare.
„În inima mea/ V-am găsit loc tuturor...”, acesta era mesajul. Era tot ce ne rămăsese din mine, din el, din ceilalți.
Și era de ajuns ca să înțelegem părerea de rău.

(29 dec. 2011)

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!