Ninge cu fulgi mari. În casă, la căldură, citesc o carte cu poezii. Tresar când aud la radio:

„Câte flori pe Iza-n sus
Toate cu mândra le-am pus…”

Las cartea și închid ochii. Iza este râul care curge în spatele casei bunicilor mei din Săcel. Îmi place cum sună „Iza”. E un nume de fată. Poate că bătrânii știau o legendă, dar nu-mi amintesc să mi-o fi spus cineva. De la școală, dar și din excursiile pe care le-am făcut, știu multe despre râul Iza.

Acum, cu ochii închiși, parcă citesc dintr-o carte:
„Iza izvorăște din Muntele Bătrâna și adună apele de pe versanții abrupți. Apoi, apa sapă o peșteră pe sub muntele Măgura. Iese din nou la suprafață printr-un al doilea izbuc, numit Izvorul Albastru al Izei.”

Plouă pe Șetref –
apa Izei reflectă
albastrul cerului

Am fost acolo cu mulți ani în urmă. Am cules flori și frăguțe din tăietură. În Preluca Izei era soare. Se auzea cântecul păsărilor.

Cucul într-un fag –
numeroase cascade
prin defileu

Gândul mă poartă în jos, pe Iza. Ajung la moară. De acolo, sunt câțiva metri până la casa bunicilor mei.

Bunica toarce –
casa din bârne groase
e lângă un nuc

Mătușa e plecată la Măgurice. Acolo are o holdă și, după ce termină de săpat, vrea să adune cimbrișor de câmp. Iarna e lungă și e bine să aibă din ce să facă un ceai, în caz de răceală. Sapă și cântă. O îngână păsările.

Zeci de pâraie se varsă în Iza, care străbate comuna Săcel de la est la vest.

Pe malurile Izei, cânepa e în topile. Þăranii au dus fânul și au făcut clăile în apropierea caselor. Iarna e lungă, iar ei vor avea suficientă hrană pentru animale. Numai câteva zile au rămas până la Adormirea Maicii Domnului. Codrul deja dă înapoi.

Aud din nou cântecul de la radio:

„Câte le-am pus până-n zori,
Toate-s mândre și-s cu flori.

Câte le-am pus până-n prânz,
Toate-s mândre și s-au prins.

Câte le-am pus până-n cină,
S-o uscat la rădăcină…”

În semn de respect pentru acest „imn al maramureșenilor”, așez cartea de poezii pe masă. Deschid albumul cu fotografii. Din album, îmi zâmbesc bunicii, părinții…