1. apa

m-aș fi oprit din scris cum vita se oprește

când nu-i mai pare iarba să merite alt drum
și-aș fi permis doar ceții născute din zăpadă
să lingă de pe suflet ce dă pe dinafară
decalotându-mi visul tăcerii nesfârșite

puțin îi pasă vieții ce mi-ai sau despre ți-aș
a pus motor puternic pe-o târnosită barcă
izbind fără pretenții în plin corcite cârduri
de cioroiet tartuf cu gâtul lebedin

cum se înfig! în sălcii așchii de cioc și oase
scântei și fum
atât… nu arde – verde-i totul
iar dunărea își curge pe mai departe valsul
reluat fără oprire ca de pe-un disc zgâriat

de-aceea-mi rup cămeșa să vadă pieptul cerul
răzbit de somn pe valuri cu fruntea răsturnată
în care tu îți sufli precum ți-e firea nasul
și scuipi și uiți și cauți când sete ți-e să bei

cum poți opri? un cântec ce ține loc de sânge
când aeru-i de vin tu mort și totuși bei
în timp ce-n jur mulțimea vociferează trează
turând la punctul maxim motorul cu idei

m-aș fi oprit din scris… 'i-a dracu’ amintire!
cum vine primăvara noi cârduri înmulțești
rostogolind pe gheață în loc de stele ouă
prin care cioroietul întâi ițește pliscul

2. o apă și-un pământ

primăvara casele umblă deasupra apelor.
însă oamenii și dobitoacele pe dedesubt.
lumina încă răzbate. grea. duhovnicească.
nu există remediu pentru durerea de oase.
altul decât soarele

și mă cuprinde liniștea precum
pe înecat simțirea că-i sfârșitul
poemele ce-am scris ce nu am scris
nimic sunt pentru mine adamitul

odinioară bocetul mă îngrozea
îmi astupam urechile deodată
cântec de leagăn mi se pare azi
banalizat de-o mână amputată

ce străluciri în ochi aș căpăta
de s-ar aprinde aceste-acoperișuri
iar timpul ar grăbi peste viori
ca sângele în trup prin repezișuri

aș pune-n asfințit genunchiul jos
mărturisind în limba viilor păcatul
ce-am îngrijit de când era sămânță
sădită-n mine chiar de necuratul

ard și mă prăpădesc de sete

de multe ori pe când nu nărăvisem
fugeam de-acasă căutând un sfânt
anii-au trecut și-am rătăcit întorsul
am întâlnit doar oameni pe pământ

aceiași ochi aceeași îndoială
de jos genunchiul îl ridic cu milă
căci mai găsesc puterea de-a răzbate
prin valuri îmbrăcat în clorofilă

nu-mi fac iluzii m-or cuprinde răsuciri
și noduri mă vor încreți din loc în loc
dar fi-vor toate pentru mine semne
recunoscându-le să știu să mă întorc

3. naufragiul

cuvinte dojenite renasc a câta oară
cu larmă de port fior de tavernă
îmi amintesc de tine răstignită-n uși
fixându-mă cu ochi cât o lanternă

cum valul scuipă-n luciul nisipului duium
vreo scoică răsucită câte-un căluț-de-mare
așa mă împingea lumina lor la drum
călăuzindu-mi rătăcirea cu vapoare

m-am săturat de praf să tot scufund la mal
porniri spre lumi de duhuri bântuite
în mine înecate plutesc făr de răspuns
cu steaua-n frunte stinsă mii de vite

de mi-ați putea vedea pe întuneric ochii
urgia-și sparge stânca de cârmă iar eu râd
dumnezeiesc de rece încât de frică dracii
abia în poezia cu rimă se ascund

cât a ținut nu știu nici cât va mai dura
cuvântul dojenește balcanica tămâie
cuprins de un imbold amețitor și crud
mă leruiesc în trup ca-ntr-o gutuie