E o tăcere clocotitoare aici, plâng pe ascuns cuvintele.
Pornesc la drum așa, cu pieptul dezgolit în fața vieții, un tânăr care visează iubire, pe un drum pe care câinii din șanțuri stau gata să muște. Am petrecut nopți întregi scriind pagini despre speranță și iubire, cu libertatea înfricoșător de frumoasă de a-mi iubi rădăcinile, țara, dar și cu regretul profund că mă risipesc.
E primăvară în țara lui Papură Vodă și nu mai înflorește nimic. Doar sărăcia pe mese, deznădejdea și mizeria. Rămân uitate poveștile despre neam, rămân plângând icoanele cu chipul Mariei cerându-i îndurare Domnului nostru Iisus Hristos pentru deșertăciunea lumii acesteia. Rămâne România mea tăinuită, cu porțile vechi de lemn și munții de piatră, dumnezeiesc de frumoasă și îndelung iertătoare pentru tinerii goi de patrie, tradiții și neam.
Rămâne mama mea plângând… și cum pot eu să-i explic de ce plec? Sau poate că știe. E de ajuns să mă privească tăcut.
Pentru că arde inima în mine, mamă, sunt plină de viață, viață din tine! Când mi-ai dăruit aripile mi-ai spus și că-i departe orizontul, iar acum trebuie să învățăm amândouă plecarea mea de acasă. N-am să mă pierd, mamă, în tumultul lumii de azi și n-am să rătăcesc departându-mă, pentru că plec de acasă cu ruga ta dumnezeiesc de caldă spre ceruri! Știu că ești tulburată, și nu-mi va fi dor mai mare în lume decât de căușul palmei tale.
Și plec… cu România mea în suflet. A mea… și a voastră… a tinerilor de azi care n-o pot înțelege îndeajuns.