Era într-o zi de marți, zi de piață. Eram cu tata pe stradă, lucru de care eram încântată. Foarte mulți trecători îl opreau și-l întrebau ce face, cum se simte sau măcar îl salutau și-i făceau un semn cu mâna.

La un moment dat, de noi se apropie un om:

- Bună ziua, domnule Grad! Ce mai faceți?
- Mulțumesc, bine! Am ieșit puțin... Sunt cu fiica mea, Mioara.
- Sărut-mâna, domnișoară!
- Bună ziua, răspund puțin stingherită.

Tata a mai vorbit un timp cu acel om. Eu m-am uitat la o vitrină.

- Grigore ne-a invitat să vedem fabrica de brânză. Mergem?
- Fabrica de brânză? Nu știam că brânza se face la fabrică.
- Mergem mâine să o vedem!

A doua zi, pe la ora zece, am plecat la plimbare. Am urcat pe Obreja, o stradă în pantă, unde ne plăcea iarna să coborâm cu sania. Am trecut apoi prin parcul orașului. Zeci de copaci își arătau frunzele de forme și mărimi ispititoare, de la tei, la stejari, fagi și salcâmi. Păsările se întreceau în triluri. În mijlocul parcului era foișorul în care ne plăcea să ne jucăm noi, copiii. De 1 Mai, acolo erau așezate lăzile cu bere care urmau să fie vândute. Acum, doar câteva hârtii erau purtate de colo până acolo de o adiere.

- Știi, Mioara, acest parc a aparținut unei familii de nobili maghiari. Era o baroană, noi îi spuneam Pop Șimonoaia. În capătul celălalt al parcului e conacul.
- Știu, clădirea aceea e a Sfatului popular orășenesc.
- Da, acum așa e.
- Ce grădină frumoasă a avut! Unde e acum baroana?
- Cine mai știe? Era singură și, după război, a plecat în Ungaria. Acolo avea rude.

Am părăsit parcul printr-o portiță laterală. Am ieșit în spatele unei clădiri mari, la fel de vechi cum era clădirea Sfatului. Era Tribunalul. Evitasem centrul.

Am mers apoi pe strada care ducea la Fabrica de cherestea și, mai departe, la gara C.F.F., care era lângă Vaser. Ne-am oprit pe la jumătatea acelei străzi și am luat-o la dreapta, spre Horeanu. Îmi plăcea mult acest deal. În vârful lui este o cruce, care se vede din tot orașul. Acolo știm că e răsăritul.

Ne-am apropiat bine de deal. Nu am urcat, pentru că în dreapta era fabrica la care am plecat. Se auzea un zgomot, dar nu erau oameni.

Am intrat pe ușa dinspre stradă. Tata l-a strigat pe Grigore. Am mai intrat pe un coridor, ne-am uitat în stânga și în dreapta. Nu am văzut pe nimeni. Într-un târziu, l-am găsit pe Grigore. Era lângă un cazan mare în care se învârtea ceva care semăna cu melcul mașinii de tocat carne pe care o aveam acasă. Când ne-a văzut, a oprit motorul. S-a făcut liniște. Puteam vorbi.

- Bună ziua, bine ați venit!

Grigore vorbea cu tata. Eu priveam curioasă la mașina aceea mare.

- În ce clasă ești, domnișoară?, mi se adresează Grigore.
- Am intrat în clasa a treia.
- Vino să îți arăt cum se face brânza!

Merg după Grigore. El îmi arată cașul care e deja adunat de la oamenii din satele de pe Valea Izei. Îmi spune că și el e din Săcel, ca mine și tata, că duminică a vorbit cu bunicul și cu unchiul Ștefan.

Apoi, îmi arată mașina de tocat, acea mașină care m-a interesat cu puțin timp înainte. Acolo se mărunțește cașul. Îmi spune că pasta se frământă cu sare…

- Asta știu de acasă! Și tata face brânză din caș. Nu atât de mult.
- Ce urmează? Dacă știi…
- Pasta frământată și sărată se pune într-o bășică de porc.
- Sau burduf. Noi avem o cantitate mare. O punem în lăzi din lemn. Oamenii care fac brânză acasă folosesc și stomac de oaie, curățat și uscat ca bășica de care știi tu.
- Numai dumneavoastră lucrați aici?
- Suntem puțini muncitori: doi oameni duc marfa, materialele, ne pun la îndemână ceea ce avem nevoie, un mecanic… Dar nu avem inginer. Nu vrei să vii tu inginer la noi?

Eram luată pe nepregătite. Nu știam ce să spun.

- Ce face un inginer? Conduce șantierul…
- Cam așa.
- Mă mai gândesc! De fapt, cred că e interesant. Mă fac ingineră de brânză!
- Spuneai că te faci cântăreață de operetă, îmi amintește tata.
- Mai e mult până atunci. Mie îmi place și matematica. Pot să mă fac și ingineră.
- Atunci, nu ne mai rămâne decât să așteptam să vii la noi ca ingineră.
- E o idee foarte bună! Să mă așteptați!

Am plecat veselă că am descoperit ce m-aș putea face când voi fi mare.

Câțiva ani, am spus că voi fi ingineră de brânză. Apoi, că merg la Chimie alimentară… Am renunțat mai târziu în favoarea Politehnicii, a mașinilor de calcul… Dar suna frumos: „ingineră de brânză”…