Mesagerul frumoasei Chemări
Cutreieră pe albastrul vânt,
Prin marea largă, spre cele șapte zări
Purtat de-al Veșniciei Cuvânt.
În noaptea suferinței
El a înfruntat uragane,
În iureș, urmărindu-l pe cale,
Misiunea să-i sfarme.
Dar, s-a luptat cu a valului furie
De pe întinsa mare azurie.
Că stihiile furtunii, în noaptea fără lună,
Spre adânc, cu măiestrită amăgire,
Urmăreau, adesea, să-l prindă de mână.

Ajuns la liman, fără nicio putere,
I s-a deschis un alt drum
Plin și de mai multă durere.
De acestă dată, poziționată la răscruce,
A dat de-o altă potrivnică cruce!

În noaptea de marele întuneric, întețită,
Urmărit de șiruri de hiene...
Intenționau printr-o farsă cumplită
Să șteargă sistematic
Identitatea de neam
Acestei sfinte spiță,
Ce merita frumosul nimb.
În schimb, voiau să-i instaureze
Cu Cel de Sus izolare.
De sfânta și bogata-i Moștenire,
O manifestare de îndepărtare.

Dovedind cu deșarta-i știință
Cum că a lui misiune,
Al lui cuvânt,
Este o ficțiune! Și zice:
“Nu-i decât un șir-te mărgărite!
Nu-i decât o vorbă-n vânt!”

Filozofând spre amintire
De un film mut,
Despre lumi apuse,
Precum că, în idealul vieții
A miilor de generații,
Dumnezeu, tot astfel le promise...
Nimic nu a fost, și iată,
Cu promisiuni cu tot,
Veacurile... se duse.
+ + +
“O !!... Doamne... eu sunt un simplu muritor,
Nu eu le sunt judecător,
Dar, o așa lume cum vrei Tu
Nu va exista niciodată sub cer!
Le-am transmis cu de la Tine știință,
Le-am dezvăluit lor, Marele Mister !
În schimb, nimic nu le cer!
La frații mei niciun sprijin nu am găsit,
Nici îndemn, nici credință
Respect nu le-am cerut
Nici iubire și nici admirație
Le-am împărtășit mereu,
Semnul dăruit de Creație !
Bucuria comunicării cu Dumnezeu
Le-am mărturisit cum Pronia Cerească
Ne guvernează viața,
Dar mi-a lăsat un gust de suferință...
Cu degetele însângerate,
Am bătut la toate porțile lor,
Au rămas tot închise...
Cu buzele fripte
Am strigat cu toate cuvintele limbii omenești,
Dar cuvintele Tale, au rămas neauzite...
Iată, tăcerea voastră și Ceru-a tulburat...
Că însăși Cerul mă trimise.

De acum, de la ei nu mai aștept
Niciun sfat înțelept !...
De liniște mi-e sete,
De pace, mi-e atâta dor!!...
Nu vreau gâlceavă,
Nu vreau război, dar nici nu voi
Să-mi retrag misiunea înapoi.
Chiar dacă s-a umplut paharul,
Așa a fost să fie, numai al meu calvarul !”
Reflectă îndurerat misionarul.

Treimea Sfântă și Nedespărțită
În sufletu-i făcură așezământ
Și-n veci inima sa,
Rămâne Templul Sfânt.

Despre Mesajul ce ni l-a împărtășit,
Misionarul, cu un dor cumplit,
E doar al însetaților din clipa de pe urmă,
Sămânța pentru o altă lume... !!!
Noi înșine o să aflăm, cum Domnul,
Cel ce stă pe ai Săi Heruvimi.
În Zorii Dimineții durerea lor o curmă.
Iar despre Planul Său, Noul Ierusalim,
Cu siguranță, neîmplinit... n-o să rămână.

* * *