Este poezia cunoaștere sau trăire prin participare, imersie în cuvântul scris sau rostit?
Să fie nevoia de a scrie poezie o nevoie de închidere a unui cerc al propriei înțelegeri de sine și a lumii sau o simplă joacă, rostogolire a cercului, precum mulți presupun că arta este o exteriorizare a unei dimensiuni fundamentale a omului, aceea de homo ludis.?
Consider că poezia e o întrebare aruncată în marea cu valuri tulburi a cititorilor de poezie.
Ca orice alt efort artistic ea poate avea sau nu un răspuns. Creația durabilă devine rocă vulcanică prin acumularea nenumăratelor răspunsuri ale celor care percep, poetul aruncă un semn de întrebare nedefinit și cititorii săi acoperă cu sedimente și lavă acea perlă din adâncuri. Și ea crește.
Desigur puteți spune că efortul meu de a explica e inutil, că adaug doar metafore și imagini dificil de decriptat. Fiindcă orice efort artistic implică banala relație creator – public, fără de care rămâne doar ca un fluture mort în crisalidă. Și este desigur mai bine să zbori fie și doar o zi decât să pieri închis în interiorul propriei țesături...Este propriul meu punct de vedere.
Ceea ce am vrut de fapt să subliniez e că eu văd în poezie, mai mult decât în alte arte, acest efort al omului de a naște, de a se naște și de a renaște din întrebări. Un poet scrie o poezie-întrebare pentru sine sau pentru ceilalți. În momentul recepției artistice întrebarea sa devine răspuns. Atunci poetul scrie o poezie-răspuns. Care va deveni întrebare. Timpul cizelează forma artistică pe care o ia creația individului, efortul său de a întreba sau de a răspunde. Fiecare întrebare conține în embrion răspunsul, fiecare răspuns germinează întrebări. Efortul științific este o construcție în fagure de albină sau furnică, în timp ce poezia este o trecere dinspre starea alfa spre cea omega a cunoașterii. Poezia există, vibrează, trăiește și stă totodată ca dovadă pentru ceea ce e imuabil în forma spiritului uman. Respiră în orice epocă din aceeași alveolă, în timp ce proza se schimbă precum marea în timpul furtunilor. Poezia este vibrația epocii în individ, nu a individului în epocă, așadar e mai puțin supusă capriciilor și schimbărilor social-politice, cu excepția efectelor uneori indezirabile asupra vieții creatorilor înșiși, ceea ce în general nu a afectat esența imuabilă a creației lor.
Poezia stă. Ca un bob de rouă care nu se decide să alunece din șanțul unei frunze în zori. Poetul își consumă lumina interioară urmând drumul său propriu din întrebare în întrebare, din răspuns în alt răspuns. Dar fiecare poem este un răspuns sau o întrebare viabilă.
Nu consider că poezia atinge cu adevărat punctul omega de-a lungul vieții individului. Dar mereu ea re-clarifică în lumina experiențelor anterioare. Întrebarea mea este dacă acest drum al tălmăcirii de sine al poetului poate fi parcurs în sens invers, dinspre omega spre alfa. Poate că nu. Poate că acela este rolul filozofiei. Eu cred că poezia e trăită și scrisă de la germene spre copacul matur și receptată în același sens. Poezia nu privește înapoi.