Dimineața, da, ți s-a imprimat cel mai adânc în memorie, fiindcă nu e normal să fi fost toți trei paznici acolo când ai dus cheile, în timp ce altădată nu i-ai văzut nicicând pe toți trei împreună. Acum mai ai curaj să te duci după cheie? Ce o să zici? - N-am nicio scuză, dar nu o să mă lăsați să mor de foame pentru că am lăsat bucătăria trei zile deschisă. Apoi a urmat drumul împreună cu gândul că e nasol, gândul că ai o stare care nu se potrivește nicidecum unei dimineți și totul pentru că după câteva zile bine înfipte în corectitudine ai intrat într-o nepăsare-absolută. Nu e bine nici-nici. Bine e să te controlezi atunci când simți. Să te oprești de cât mai multe ori, mai ales când îți dai seama, fără decizii extreme. Cândva vei putea ajunge și la ele, dar până atunci mai ai de crescut. Drumul. Cum era drumul? Ai încercat să îl simți, să-l descrii. Asfaltul era obișnuit, puțin parcă umed și avea niște frunze lipite pe el, frunze care se vor descompune încet. Nici nu vei observa când vor fi acoperite de-un sloi subțire de gheață. Speri că nu va fi gheață. Mergi prea mult pe jos ca să îți placă asemenea risc, dar va ninge sigur și-n iarna asta. Speri, nu așa mult ca-n iarna trecută. O să urmărești viscolul în amestec cu zburdatul de valuri. Anul trecut făceai ora de mers ca s-ajungi. Acum ieși din casă și ai marea în palme dar nu ai timp să ții ochii deschiși. Alegi drumul scurt, strâmt și urât, pentru una și aceeași destinație la care oricum vei ajunge. Ai tras aer în piept să simți vreun miros dar era un aer obișnuit. Și cerul obișnuit. Ai așteptat toate secundele din roșul semafoarelor, după care te-a ajuns căldura la piele. Te îmbrăcasei prea gros. Apoi întrebările celorlalți, atât de ciudate – Nu ți-e frig așa îmbrăcată? - Nu, dimpotrivă. Am mers.
Sala de curs prea puțin saturată pentru dimensiunea ei și profa care-ți explicase cu o zi înainte că neînțelegerea ta a provenit dintr-o greșeală de redactare. Cu alte cuvinte, ai înțeles totul. Te așteptai la ceva mai complex. O „imobilizare” înăuntrul căreia se întâmplă mii de procese ce i-ar justifica existența. Abia așteptai să-nțelegi.
– E o chestie de onoare, zise A. sugându-și bomboana. Era vorba de petiția ce a circulat între voi și de „reacțiunea” de sus. Orice acțiune are o reacțiune, a tot spus doamna decană și acum reacționează. Refuză să-și exercite datoriile până se răzgândesc revoltații. Nu-i despre asta. Nu aveai niciun chef să auzi despre lucruri administrative și fraza pe care poate-o scrii de o sută de ori la examen, că ți-a intrat cel mai bine în cap, de câte ori a fost spusă. „Dragi studenți, veniți la cursuri, că veți pierde această sală care a fost câștigată cu greu pentru dumneavoastră”. Cumva doar fără dragi. Dragi nu sunteți. Poate niște cobai, o speță de oameni cu statutul – de ei poți să-ți bați joc - Citește Sabato în pauze. Citește Woolf, Joyce, Kafka, Salinger. Citește, citește, citește și uită. Cu ceva oricum vei rămâne. Mai mult decât nimic. Sau însuși nimicul. Ar fi bine. Uneori ai vrea să-l deții. Să nu te mai umple atâtea altele ce scobesc dis-de-dimineață în inima sângerândă a lumii.