agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-12-09 | |
Poeme de demult
*** Trecut-au anii Anii au trecut... Eram mic copil, apoi tânăr; acum, sunt bătrân - un fir de iarbă crescând pe o pajiște. Trebuie să cad, știind că nou fir de iarbă, micuț, va crește în același loc, după care să se piardă sub privirile celorlalți... Voi fi cândva un brad, iar când timpul prielnic va veni, voi înveseli iar sufletul cuiva - de Crăciun, voi fi acolo, în casa sa. În vârful meu, va așeza o stea, din rămurelele mele-și va face cunună iar eu, întotdeauna, ca Spirit viu, voi exista... Tristețea-i voi schimba cuiva, cu bucurie; un el sau o ea, va să știe atunci, fericirea… Fericirea unui copil, devenit peste ani, un tânăr. Trecut-au anii mei… Sunt bătrân, acum... Trecut-au anii când mă jucam în nisip, acolo, lângă iubita-mi mare; aveam un castel, minunat, care... în timp, preț de-o secundă, era, chiar dacă în urmatoarea, dispărea, înghițit, în apele mării... " - De ce-ți faci castel lângă apa mării, copile? Valurile ți-l vor lua, știi bine!" " - Ah, da... știu, dar nu uita ceva: nisipul, aparține mării... Cum voi putea reține ce nu este al meu?! Cine va putea lua ceva ce nu-i al său?! Deci, vezi tu, oare, un adevăr, în spusele mele?! E răspunsul drept, al întrebării tale?!" Trecut-au anii, acum și tot acolo sunt, lângă mare... Îmi fac un alt castel ce nu va dura... Dar magia acelei secunde în care cu un zâmbet, îl voi privi, va persista... toată viața mea... Durează și acum, când... bătrân fiind, îmi recit îndurerat, amintirea. Mă uit la tine, foarte bine știind că vei zâmbi...fie și preț de-o secundă; în zâmbetul tău îmi voi afla și eu... Fericirea... Ah, trecut-au anii mei, precum nisipul deșertului, căci venit-au furtunile, mutară dunele; oaza plină de viață încă rămase, acolo, undeva, retrasă, iar cei însetați și-au găsit liniștea. Mergeau prin deșert, rătăcind, căutând să se odihnească, să se apere de soarele puternic, ce parcă din drum, căuta să-i oprească. Din când în când, observând oaza, alergau… să ajungă la ea. Dar acolo, nu era nimic altceva decât mirajul! Of, slăbită le mai era mintea!!! Concluzia ar fi fost, acum: “ Merseră ei pe drumul cunoașterii, însă doar locuitorii nisipurilor cunosc secretele dunelor... “ Trecut-au anii mei... Ramase ceva: amintirea... ©Th3Mirr0r
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate