Pribeag prin lume, să dau un rost existenței conștiinței în soma purtătoare, mă târăsc spre o luminiță ce mereu fuge de mine. Sunt trubadur în țara surzilor, tocmit să cânt doar pentru veșmintele mele pestrițe, care-i fac pe ceilalți să se simtă bine prin simplă comparație. Dacă la început pusesem patos în ceea ce făceam, o dăruire invers proporțională cu firfireii pe care-i primeam ca leafă, acum am început să mimez. Ce folos să mă manifest dacă tot nu sunt ascultat?! Culmea e că am devenit de bon ton și nu mai puteam lipsi din casele bogaților, eram jucăria ce trebuia închiriată la serbări și-așa firfireii au început să se înmulțească. Ba chiar unu s-a oferit să-mi fie impresar pro bono. El urmărea de fapt să intre în grațiile unei surde insensibilă la semnele lui de dragoste, gândind că așa, punându-se dezinteresat în promovarea mea, îi va câștiga inima. Cota mea creștea în țara surzilor, porcușorul de ceramică a devenit neîncăpător pentru firfireii câștigați și a trebuit să mai cumpăr de la magazin niște pușculițe. Fiind pe val, am optat pentru un hipopotam și, câteva luni mai târziu, pentru un elefant. Am vrut să-mi cumpăr și niște haine noi, dar impresarul mi-a interzis. ”Ce, voiam să-mi pun în umbră singura mea calitate?!” mi-a spus și i-am dat dreptate. Lucrurile mergeau bine, ajunsesem să lucrez și 14 ore pe zi. Surzii nu se mai săturau să mă vadă și eu, cu conștiința prezentă în soma purtătoare am început să improvizez povești. Așa că la fiecare petrecere spuneam câte o poveste și lumea era mulțumită. Impresarul s-a prins că nu mai cântam și ca să se convingă mi-a cusut un microfon în gulerul surtucului. Toate poveștile mele au ajuns într-un calculator și, printr-un program de translație, cuvinte sub ochii lui.
În ajunul Crăciunului, la trei ani de când plecasem de-acasă cu gând să câștig bani pentru familie, în palatul președintelui surzilor am fost prins de mânecă de-un necunoscut. Hotărârea cu care m-a smucit a făcut ca parte din peticele ce peticeau mâneca surtucului să rămână în palma necunoscutului. Asta i-a amuzat pe cei de față. Prin ruptură cămașa străvezie lăsa să mi se vadă pielea brațului. Câtă diferență! Toți cei din palat erau îmbrăcați în haine noi, bărbații la frac și papion, doamnele în rochii scumpe, acoperite de eșarfe de cașmir sau cape din blăniță fină. Cu excepția chipurilor nimeni nu-și arăta pielea. Ori tocmai acest lucru le-a crescut interesul și au început să se foiască pe lângă mine, să mă atingă cu degetele înmănușate și să râdă copios. După ce fusesem trecut în revistă de întreaga asistență necunoscutul s-a apropiat din nou de mine. Gândeam că vrea să-mi smulgă cu totul mâneca spre deliciul surzilor, dar el m-a luat blând de braț și m-a dus într-un loc ferit.
- Ce cauți aici? l-am auzit vorbindu-mi.
Mi-au dat lacrimile. De atâta vreme nu mai auzisem voci bine articulate și căldura cuvintelor necunoscutului m-a înfiorat. I-am spus că mă autoexilasem aici, în speranța că voi câștiga bani pentru a demonstra lumii nivelul ridicat al conștiinței din soma mea purtătoare, că așa gândeam să-mi feresc familia de neajunsuri.
- La noapte pleci cu mine! mi-a spus el imperativ.
Nu înțelegeam ce vrea cu mine. De plecat aș fi plecat eu demult, dar nevoia de firfirei mă ținea pe loc. I-am spus și lui asta. Atunci a apărut lângă noi și impresarul meu. M-am temut să nu renunțe la mine văzându-mă vorbind cu necunoscutul altfel decât prin semne.
- Nu-ți fă probleme! Mă prefac a fi un emisar al țării vecine, dar am fost chemat aici chiar de impresarul tău.
Impresarul dădea din cap a aprobare, dar eu tot nu înțelegeam. Și necunoscutul mi-a povestit că impresarul trimisese poveștile mele unei edituri din țara vecină și cum acestea s-au bucurat de un mare succes, acum voia să mă readucă, celebru, acasă. Am chicotit de fericire. Apoi am început să dansez. Abia atunci impresarul s-a îngrijorat făcându-mi semn să mă potolesc.
- Nu trebuie să se știe că pleci! m-a avertizat necunoscutul.
La mirarea mea firească, impresarul a scos un ziar pe care am zărit data de ieri. Pe prima pagină, cu litere bolduite apărea un decret prezidențial prin care urma să fiu învestit cu titlul de ”Bun Național” în dimineașa zilei de 25 decembrie. Mie-mi părea o cinste asta, dar necunoscutul mi-a spus că era o stratagemă prin care eram depersonificat și, ca bun național, nu mai puteam părăsi țara. M-am cutremurat la gândul că n-am să-mi mai văd vreodată fetița și nevasta, că n-am să mai vorbesc cu oameni de-o seamă mie, că n-am să mă mai îmbrac vreodată cu altceva decât zdrențe pestrițe...
I-am mulțumit impresarului și i-am spus că-i las lui porcul, hipopotamul și elefantul plini cu firfirei, să-i cumpere cu ei iubitei lui un patefon și pe pâlnia acestuia să lipească poza mea. Eram sigur că asta o va îmbuna.
Apoi l-am urmat pe necunoscut afară din palat. De gărzi am trecut ușor fiindcă impresarul îmi dăduse pelerina lui largă și înfășurat în ea, zdrențele mele nu se vedeau. Ne-am strecurat pe poarta ce ducea către mare. Era întuneric. Falezele înalte mă înspăimântau. Nu voiam să cad în apele furioase, să mor acum când îmi găsisem izbăvirea. Am început să povestesc întunericului evadarea mea. Stelele au început să rupă noaptea fâșii iar luna mi-a făcut cu ochiul. Sub picioare nu mai simțeam nisipul umed și rece. Călcam pe cuvinte. Evadam pe-o faleză de cuvinte...