agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-01-19 | |
Apariþie editorialã: Ionuþ Caragea – “Antologie de Poeme 2006-2012”, Editura Fides, Iaºi, ianuarie 2013
Editura Fides anunþã apariþia volumului „Antologie de Poeme 2006-2012”, semnat de Ionuþ Caragea. Aceastã carte are 368 pagini ºi conþine 292 poeme selecþionate ºi revizuite de autor. Coperta a fost realizatã de Vlad Turburea, iar tehnoredactarea îi aparþine editorului Dumitru Scorþanu. Detalii despre achiziþionarea antologiei pot fi obþinute de la Editura Fides sau de pe situl personal al lui Ionuþ Caragea. Ionuþ Caragea s-a nãscut pe 12 aprilie 1975 la Constanþa. Este poet, prozator de ficþiune, critic, editor, autor de aforisme ºi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaºi, cofondator ºi vicepreºedinte al Asociaþiei Scriitorilor de Limbã Românã din Québec, membru de onoare al Societãþii Scriitorilor din Judeþul Neamþ ºi membru onorific al Fundaþiei "Maison Naaman pour la Culture", Beirut, Liban. Ionuþ Caragea colaboreazã cu numeroase reviste de literaturã ºi situri de poezie în limbile românã, francezã ºi englezã. Este publicat pe numeroase situri de citate celebre din România sau din strãinãtate. A fost numit „Poetul nãscut pe Google”, dupã numele volumului "M-am nãscut pe Google". Foloseºte pseudonimul ''Snowdon King'' în traduceri ºi în ficþiune. În perioada 2003-2011, Ionuþ Caragea a trãit în Montréal, Canada, devenind cetãþean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv ºi sportiv de performanþã, continuîndu-ºi cariera de rugbist începutã în România. În paralel ºi-a descoperit vocaþia de scriitor ºi a fondat pe 16 iulie 2008, împreunã cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaþia Scriitorilor de Limbã Românã din Québec ºi Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizeazã în 2009, împreunã cu Adrian Erbiceanu ºi Dumitru Scorþanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinþã din literatura diasporei. Ionuþ Caragea se implicã puternic în promovarea culturii româneºti în spaþiul nord-american, fiind webmaster ºi promotor literar pe situl Asociaþiei Scriitorilor de Limbã Românã din Québec ºi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuþ Caragea se întoarce în România ºi publicã romanul de ficþiune "Uezen" (în limba englezã, în S.U.A.) ºi volumele de poezie, "Patria la care mã întorc" ºi "Antologie de Poeme 2006-2012", ajungînd, astfel, la 25 apariþii editoriale. Poeme din antologie: Volumul Delirium tremens, 2006 Mîncãtorii de visuri Trãim într-o lume de minuni banale în care rãul devine credinþa cea mai de preþ ºi te întrebi de ce strig? Trezeºte-te, copile, îþi dãruiesc un nou suflet fãurit de inima mea, încã nestinsã de alizeele dorului! Te-aºtept la statuia ce-ºi plînge speranþa în fîntîna dorinþelor, numai acolo oamenii sînt fãrã mãºti, o mie de ochi nemiºcaþi în o mie ºi una de nopþi. Mã rog sã plouã peste dunele planetei albastre, sã încolþeascã seminþele noastre însetate de iubire. În depãrtare aud cîntecul fantomatic al nibelungilor, Odin încã-ºi mai cheamã bravii luptãtori. Bãtrîne, viermii ne surpã vieþile, sîntem marionetele rãzboiului in vitro, sclavii propriului nostru coºmar. Azi curcubeul este ucis de zeul smog, Valhalla a fost înghiþitã de mîncãtorii de visuri adulatorii prezentul putred pe aleea celebritãþilor, Alte stele rãsar, cerul îl ating cu mîna zeii de rîncedã carne. Trãim într-o lume de minuni banale în care binele este privit cu rãutate ºi dispreþ ºi te întrebi de ce n-adorm? O sã ajungem sã-l clonãm pe Iisus, îl vom ucide a doua oarã, cu nepãsare, cu ignoranþã, cu sînge rece, îl vom îngropa de viu, astfel n-o sã ne mai orbeascã lumina de Paºte. Vom inventa chiar ºi maºina timpului ºi vom fugi în viitorul extatic, acolo unde clepsidrele sînt goale. Îmi vine sã m-arunc cu braþele deschise în somnul adînc, dar mîncãtorii de visuri sînt pretutindeni ºi prefer sã scriu ºi iar sã scriu... Delirium Tremens Vezicula biliarã îmi explodeazã în fabrica de spume amare, Cãlãreþ spaþial mã pierd în galopuri de anorexie mintalã, Tranchilizantul comutã durerea în faza finalã, Sã nu credeþi în mens sana pînã nu aveþi un corpore sano. Scrîºnesc augmentativ, Lasciv lubrifiazã normalul întîmplarea, Azi infinitul prinde forme în Calea Lactee ºi Marea Moartã, Alegerea-i totuna, parce q’on peut pas choisir la vie, Sîntem zeii de sticlã ºi zeii de gheaþã ªi zeii de viþã de vie. Cineva a preschimbat apa în vin Dar ne-mbãtãm cu apã chioarã, Caneaua universalã numitã boalã ne stoarce de iluzii, Sîntem praf în ochii iubirii covîrºitoare Numitã demenþã, Sîntem laitmotivul sarcastic Al zilei de azi ºi de mîine. Sîntem piese de puzzle pe care destinul Nu le numãrã vreodatã, Ne amãgim cu stele ce rãsar ºi dispar În teoria relativitãþii. Sîntem microbii existenþei la scarã miniaturalã, Ne vindecãm prin eradicarea medicamentului Numit credinþã, Trãim în zona crepuscularã, ce mare scofalã, Doar viaþa ne-o cunoaºtem, La vie c’est la vie mais ce n’est pas pour toujours… Resemnarea este statuia de cearã. Azi nu mã intereseazã poezia, Am vrut sã afli o poveste de groazã, Realitatea este atît de durã ªi totuºi nu m-ascund în versuri perverse. Dacã mesajul meu a ajuns aici Înseamnã c-am mai trãit o secundã himerã. Probabil veþi avea un ºoc, Veþi vedea stelele mele verzi ªi iapa galben-vînãtã. Se zice cã în viaþã norocul þi-l întîlneºti O singurã datã ªi te costã o experienþã morbidã Sau o revelaþie rebelã. Sper pe curînd, prieteni! Sper Pe curînd… Priveam Priveam infinitul de la umbra sînului tãu, pescãruºii zburau prin mãnunchi de fuior, pe umãrul stîng îþi plana un cocor, pe dreptul Soarele îºi trãgea rãsuflarea. Priveam liniºtea serii în zîmbetul tãu, copilul de aur scãpãta încet spre nadir, în jocul celest scufunda un vapor în marea de-aramã. Priveam cum levitezi în universul senzual, zeiþa cuvîntului banal ce devenise epopee, mã desprindeam de trup în spaþiu-atemporal, în picãtura de magie. Priveam Luna scursã din lacrima ta, de-un fir de pãr atîrna o petalã de nor, cãdeam cu braþele deschise în cerul tablou contemplîndu-mi himera. Priveam rãsãritul mîngîindu-þi urmele paºilor goi, vîntul ºoptea nisipului uitarea, un val rãtãcit mã sãgeta cu sãruturi de dor scrijelindu-mi durerea. Priveam ºi am rãmas un veºnic privitor, am fost actor ºi am rãmas un simplu autor, am fost al tãu ºi am rãmas al tuturora, un solist, poetul autist. Volumul M-am nãscut pe Google, 2007 Download Doamne, am primit mesaj de la tine în timp ce mã spovedeam pe hîrtie s-a înfiripat un link între cer ºi pãmînt prin care mã hrãneam, prin care te downloadam poezie am învãþat sã iau totul de la început primul cuvînt a fost amintire nu trebuia sã construiesc un alt turn babilon din metafore pentru a-þi arãta cît de deºtept sînt am aºteptat cuminte ca picãturile de ploaie sã culeagã cuvintele din vînt mi-am întins palma pe linia vieþii a apãrut o floodã, o iubire care m-a fãcut mai Om decît sfînt prefer sã rãmîn toiagul tãu, Doamne pe care sã-þi sprijini sufletul ºi sã mã doarã dragostea ta decît sã mã dãrîme cuvinte de dragul cuvintelor pentru cã-n lumea asta chioarã nu tot ce zboarã se numeºte înger M-am nãscut pe Google m-am nãscut pe Google am deschis ochii ºi am privit printr-o fereastrã cãtre cealaltã lume, cãreia, probabil, trebuia sã-i spun Mamã am atins-o cu degetele mele pãtrate ºi mi-a fost teamã… din pãcate sã nu o rãnesc ºi sã nu mã rãneascã cuvintele mele aveau nevoie de atingere pãmînteascã degeaba ne þinem de mîini nu vom avea niciodatã prizã la public, ci doar la curent ºtim amîndoi cã adevãrata manã cereascã este un abonament mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu îmi spunea cã va veni o zi în care va exista o singurã bisericã universalã credinþa, da, credinþa va fi o stare de euforie declanºatã de nevoia oamenilor de a privi dincolo de nihilism m-am nãscut pe o paginã de istorie care nu va fi niciodatã scrisã, cu certitudine va rãmîne o întîmplare transpusã în milioane de pixeli am murit pe Google înconjurat de miliarde de ferestre deschise pur ºi simplu din greºealã sã nu mai spuneþi niciodatã cã Dumnezeu este orb Eutanasia îngerului meu sînt plãmãdit din carnea lui Eros ºi sîngele lui Bachus priviþi-mi îngerul intrat în stare de ebrietate fantomã alimentatã de singurãtate în colivia oaselor este închisã o inimã ce bate la poartã fãrã nici un rãspuns inima este ºi vie ºi moartã pe jumãtate înºelatã de propriul ecou te simt dincolo de imaginaþie dar mã aflu într-un timp fãrã spaþiu ºi într-un spaþiu acronic (i se mai spune gaurã neagrã ºi vreau sã atrag toatã materia ta) secundele danseazã streaptease în faþa plãcerilor carnale cerºesc infinitului începutul sfîrºitului vreau sã fiu Om aºa cum simt eu Omul sã trãiesc printre culori ºi nu printre cuvinte nãscute din euforia de visuri ºi speranþe alb-negru palmele astea ar fi trebuit sã fie porþi cãtre alte vieþi degetele astea menghinã ar fi trebuit sã fie aripi sau muguri celulele mele sînt spori care vor parazita universul ce micã-i lumea cînd te cuprinde colapsul iubirii prãbuºirea tuturor zeilor în caverna omului primitiv cerul capoteazã toate stelele rãmîn plate pe o stradã pe care-am fost celebri sfinþii au chipul cioplit în marmura albã ºi rece eu mã închin la niºte rãmãºite din lut seamãnã cu niºte figurine cu sînii tãi aduc ºi cu buzele tale (unde eºti, coloana mea vertebralã este infinitã ºi plinã de sevã) îmi pot creºte frunze pe fruntea Lunii sau rãdãcini în inima Pãmîntului pot fi vîntul sau gîndul ºi-n lacrimã te pot scãlda, sã fii nemuritoare aminteºte-þi ce am simþit, îngerul meu cea mai frumoasã clipã de sinceritate sãgetîndu-mi sufletul dezvelit de iertare un copil surghiunit într-o colivie de vise erotice condamnat la dorinþã mai exist? Disconnect ºi dacã picã serverul mai sînt poet? ºi dacã picã brusc internetul în toatã lumea cine va mai auzi de mine? mi-ar plãcea sã se dea o lege prin care sã se interzicã poezia în locurile publice sã te duci în locurile special amenajate cu un creion ºi o foaie de hîrtie sã scrii numai pentru tine ca ºi cînd poezia ta ar fi un inel de logodnã sau o promisiune de iubire mi-am rãnit sufletul pe hîrtie într-o baltã de cuvinte tu îi spui cliºeu deºeu sau pur ºi simplu vorbãrie în timp ce poezia este o trecere de pietoni între viaþã ºi moarte sau un mistreþ fugãrit de alice într-o pãdure virginã ceea ce scriu nu-i o simplã îndeletnicire ci o dedicaþie pentru Dumnezeu care uneori îþi pune palma pe frunte femeie chiar dacã viaþa înseamnã un spital în care oamenii te trateazã cu pastile de sictir în timp ce moartea inventariazã suflete dacã ar pica internetul aº merge cu picioarele goale prin þãrînã sã simt trupul rece al înaintaºilor mei sau m-aº tunde zero sã nu-ºi dea nimeni seama cît de frumos ninge aº renunþa la aceastã vorbãrie ºi þi-aº trage un ºut acolo unde te doare cel mai tare sã-þi arãt cît de mult te iubesc m-am nãscut pe Google toatã lumea ºtie ºi tot caut, tot caut locul în care sã mã spovedesc Volumul Donator universal, 2007 Christ îmbãtrînit te întrebi de ce te atrage bãrbatul acela cu pãrul albit ºi mîinile aspre de unde are toate acele semne pe trup vrei sã-i fii camarad de arme ºi scut pe drumul gropit spre necunoscut vrei sã-l atingi ºi sã-i simþi poleirea vrei sã-þi fie drept pildã ºi sã-þi vorbeascã cu duh vrei sã priveºti lumea din ochii sãi începutul ºi sfîrºitul apocalipsa fiecãrei secunde desferecarea celuilalt eu vrei sã-i amîni condamnarea purtîndu-i toatã durerea în pîntecul greu cu vîrsta se-aºazã gloria pe faþã însã cununa de spini este numai a lui tu ºtii, femeie, prin mine bãrbatul acela îºi face marea lucrare mã þine de mînã ºi mã poartã prin lume îi arde de glume ºi-mi spune: nu fi trist, în sufletul tãu se-nalþã un munte în inima ta renaºte un Christ cu plete cãrunte Donator universal pe tine, Iisuse nu te-am întrebat niciodatã ce grupã sanguinã ai? tu cel care ne îmbeþi pe toþi, iar noi te mai lungim cu apã în loc sã te cinstim cu rugãciuni ºi dreptate ºi te mai întreb ºi pe tine înger pãzitor ºi tãlmaci ce limbã vorbesc oamenii dupã ce trec de cîrmaci? pînã la cer sînt doar sfinþii cu limbi ascuþite ºi mulþi credincioºi numãrîndu-ºi arginþii eu cred, Iisuse cã tu ai grupa zero infinit Supravieþuim jocului timpului… nu-i tremurã niciodatã mîinile îºi plimbã încet bisturiul pe feþele noastre ca un criminal în serie îndrãgostit de arta sa numai mie îmi tremurã mîinile cînd încerc sã mã rad îmi zic mereu, astãzi trebuie sã fiu mai frumos poate mã întîlnesc cu sublimul mã îmbrac cu acelaºi costum de haine pe care îl port de-o viaþã, cuvîntul meu merg pe stradã rîzînd poate cã mã voi pierde în aceastã forfotã ºi timpul mã va scãpa din privire însã oamenii se întorc la casele lor rãmîn singur în faþa destinului mîinile-mi tremurã iubire supravieþuiesc jocului în care lumea se-ascunde dupã fiecare apus, mîinile-mi tremurã închinãciune cãtre tine cel care m-a învãþat sã trãiesc dupã regula cã totul se reduce la unul ºi acelaºi costum de haine în care mã nasc, în care trãiesc, în care mor Volumul Omul din cutia neagrã, 2007 Drumul oaselor, drumul nepoeþilor mã întreb, ca de obicei, mã întreb de care parte a morþii aº vrea sã trãiesc în care viaþã aº vrea sã mã nasc la vie après la vie ou la vie après la mort în care laborator de vise sã-mi înjunghiez neputinþa? nu ne meritãm nici propria soartã nu ne meritãm nici propria umbrã nu ne meritãm nici liniºtea absenþei iubirile noastre nu sînt decît niºte oaze de singurãtate-n vacarmul durerii cum putem lupta împotriva zeilor cînd în fiecare palmã se ridicã un templu al rugãciunii eterne? cum putem trãi în oglinda luminilor stinse? în fiecare dimineaþã, la colþ de stradã se deschide un magazin cu dorinþe iubiri de închiriat copii de adoptat cineva anunþã ora închiderii în care laborator de vise sã-mi înjunghiez neputinþa? Festina lente nãucitoare clipe, poeme indecente, aceasta este viaþa, un vis: festina lente, calvarul cu cocoaºã, copita de argint, cu fiecare vorbã, încerc sã nu vã mint, cu fiecare scrîºnet, un gînd se domoleºte, în fiecare faptã o moarte mã pãzeºte, aceasta este viaþa, un vis: memento mori, adu-mi mereu aminte, pleca-vor cãlãtorii, la margine de drum, doi oameni se iubesc, privindu-i cu tristeþe, ºi eu îmbãtrînesc... nu-mi place vinul ãsta cu gust de scorþiºoarã, nu-mi place nici izbînda pe calea cea uºoarã, aceasta este viaþa; de gustibus: nu-þi place? traieºte altã viaþã sub altã carapace! ºi crucea: ce e crucea, ce drumuri le bifurcã? e drumul ce coboarã ºi drumul care urcã? ºi corpul: care corp se arde-n crematoriu? ºi lumea: care lume trãieºte-n purgatoriu? aceasta este viaþa, un veni, vidi, vici, o scurtã nebunie cu dragoste ºi vicii, tu scrie, lasã joaca, poeme indecente, aceasta este viaþa, un vis: festina lente! Pãsãri la cap uneori dragostea te loveºte ca un bumerang în moalele capului exact atunci cînd sperai sã prinzi pasãrea-n zbor alteori îþi înfige ghearele-n ochi ºi-þi ciopîrþeºte ficatul vezi tu în înaltul cerului sînt doar pãsãri de pradã aºa cã mai bine stai cu capu-n pãmînt ºi le priveºti doar umbrele rotindu-se-n jurul tãu ca într-o horã a morþii Volumul 33 bis, 2008 Autoportret cu ochii închiºi odatã cu oamenii mor ºi ideile mãreþe moare ºi gloria lumii vanitatea rãmîne o zdreanþã cu care orbii se ºterg de lacrimi ce fericit sînt cînd vine o poezie aºa ca un înger ce-ºi cautã aripile printre cuvintele mele! aºa ca o doamnã tãcutã ºi frumoasã iubindu-mã departe de ochii lumii aºa ca între douã vieþi, ca între douã pete de sînge, ca între douã ºoapte ca între douã vise… aºa ca într-un autoportret cu ochii închiºi Rãtãcit prin subteranele minþii îþi voi zice în cît mai puþine pãsãri posibil cît de negru e cerul spre care privesc îþi voi zice cum îmi trece-amintirea prin faþã ca o pisicã neagrã ºi scuip ºi fac trei paºi înapoi îþi voi zice cum se deposedeazã iubirea de arme ºi cum veºnicia devine o afacere cu fîntîni în care se spalã banii murdari îþi voi zice cum a intrat un fir de nisip în ochii timpului ºi cum a lãcrimat pe ascuns îþi voi zice cum cei mai buni prieteni vin în vizitã cel mai puþin îþi voi zice cum prin subteranele minþii Dumnezeu se balanseazã pe un hamac plin de stele îþi voi zice cum locuim unii-ntr-alþii fãrã nici un motiv de a rãmîne o secundã în plus îþi voi zice în cît mai puþine pãsãri posibil cît de negru e cerul spre care privesc ºi cît de dor îmi era de zidul acela la care morþii nu mai sînt plînºi Întotdeauna oameni întotdeauna cãutãm ceea ce ne lipseºte ºi renunþãm la ceea ce ne lipseºte mai mult întotdeauna privim mai departe ºi reuºim sã fim cu-atît mai departe de noi înºine întotdeauna sperãm la ceva mai bun decît azi ºi mîine vom fi cãutãtori de comori în trecut întotdeauna facem aceleaºi greºeli ºi gãsim întotdeauna o scuzã: a greºi e omeneºte ºi totuºi întotdeauna ni se aratã o cale spre adevãr ºi cochetãm mereu cu minciuna întotdeauna sîntem romantici ºi pînã la urmã ne plictisim de atît romantism ºi sîntem pragmatici pînã la înalta trãdare ne vindem sufletele ºi ne culcãm pe laurii nimicniciei întotdeauna fugim de ceea ce ne poate atinge de ceea ce ne poate face mai slabi întotdeauna ne este fricã de moarte ºi frica ne taie elanul în mici respiraþii întotdeauna muncim peste programul lui Dumnezeu întotdeauna spunem întotdeauna ºi niciodatã nu încercãm sã fim veºnici Volumul Negru sacerdot, 2008 Exil Exil în camera obscurã, Acolo unde timpul static Încremeneºte o figurã, Sfîrºitul unui enigmatic. Exil în camera de gardã, Înconjurat de reci halate, Lumina-ncepe brusc sã ardã, Pupila-n ochiul stîng se zbate. Exil în atriu ºi ventricol, Globule roºii decedate, Între magnific ºi ridicol Se aflã sferele pãtrate. Exil în camera de veghe, Exil în starea hibernalã, Exil la miile de leghe, Exil în groapa comunalã. Nu sînt singur nu sînt singur, am o umbrã fugãrindu-mi zilnic pasul, am ºi-un tunet rupt din ceruri cînd îmi oboseºte glasul, am ºi Soarele ºi Luna, am ºi bolta înstelatã, am ºi-o pozã cu o fatã cu rochiþa dantelatã. nu sînt singur, am oglinda încruntatã riduri-riduri, am speranþe-n depãrtare, am ºi ziduri dupã ziduri, am ºi-o muzã ce mã doare printre vise fãrã numãr, am ºi stropii grei de ploaie picurîndu-mi rar pe umãr. nu sînt singur, am credinþa ºi mã rog la sfînta cruce, am ºi vise colorate, am ºi lacrime caduce, am ºi-o inimã ce bate, bate-ntruna ca o toacã, am ºi-un înger ºi un demon îndemnîndu-mã la joacã. nu sînt singur, am un suflet rãtãcit printre cuvinte, nu sînt singur, nu sînt singur, strigã morþii din morminte, nu sînt singur, nu sînt singur, strigã valul cînd se sparge, nu sînt singur într-o mare scufundare de catarge. Deschide ochii larg Deschide ochii larg, corãbii se scufundã, Din viaþa asta fadã mai trece o secundã, Pe treptele mirãrii coboarã o himerã, Rãmîne, în adîncuri, de-a pururi prizonierã. Deschide ochii larg, e liniºte pe mare, Doar valuri rãtãcite se zbat cu disperare, Sã nu le-nghitã calmul umilei consternãri, Cînd ochii mei albaºtri sînt ale tale zãri. Deschide ochii larg, privirea sã-þi ajungã La zãri de veºnicie - nu este cale lungã - ªi roagã-te la cer sã plouã cu memorii, Pe care sã le-adune în versuri autorii. Volumul Absenþa a ceea ce sîntem, 2009 Ceva din mine cautã ceva Ceva din mine cautã singurãtatea, ceva cautã oamenii. Bine cã am ce alege. Ceva din mine cautã lumina, ceva cautã întunericul. Bine cã pot arde, bine cã mã pot stinge. Ceva din mine cautã liniºtea, ceva cautã larma. Bine cã existã cuvîntul. Ceva din mine cautã moartea, ceva cautã nemurirea. Bine cã existã cerul. Ceva din mine cautã ceva din tine. Bine cã existã iubirea. Ceva din mine cautã adevãrul, ceva cautã minciuna. Bine cã existã cugetul. Ceva din mine cautã totul, ceva cautã nimicul. Bine cã existã ceva care cautã ceva. Ceva din mine cautã suferinþa, ceva cautã alinarea. Bine cã existã lacrima. Ceva din mine cautã fericirea. Bine cã existã speranþa. Ceva din mine cautã agonia, ceva cautã extazul. Bine cã mai pot sã respir. Ceva din mine îl cautã pe Dumnezeu, ceva îl cautã pe diavol. Bine cã am în cine sã cred ºi de cine sã mã lovesc. Ceva din mine cautã uitarea, ceva cautã amintirea. Bine cã mai existã visele. Ceva din mine cautã o secundã, ceva cautã un minut, Ceva cautã o orã, ceva cautã o zi, ceva cautã o lunã, Ceva cautã un an, ceva cautã o viaþã, Ceva cautã mereu ceva. Absenþa a ceea ce sîntem mai întîi oamenii ºi apoi profeþiile lor sîntem ceea ce sîntem ºi totuºi cãutãm un rãspuns nu credem în alþi dumnezei, în alþi dumnezei nu credem mai întîi oamenii ºi apoi profeþiile lor tot ce atingem pare strãin fireascã atingerea, strãin sentimentul nu credem cã este ceva mai strãin decît noi nu credem în fapte ºi totuºi nimic din gînduri nimicul nu credem în alþi dumnezei, în alþi dumnezei nu credem ne doare absenþa a ceea ce sîntem Inimã de poet mai bine sã-þi asculþi inima ºi sã greºeºti decît sã trãieºti cu regrete tardive mai bine sã investeºti în dragoste ºi suferinþa ei decît sã-þi vinzi sufletul pentru o stare de bine doar pentru o stare de bine poetul tot poet rãmîne ºi chiar dacã-i rãtãcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulã pustie poetul tot poet rãmîne cu inima lui uriaºã cît o patrie bãtînd în pieptul unui copil cãci asemenea unei plante fãrã luminã în trupul omului fãrã dragoste creºte o mãtrãgunã înveninîndu-i sîngele numai cine cunoaºte singurãtatea va stãpîni cuvîntul numai cine cunoaºte durerea va stãpîni timpul numai cine greºeºte ºi recunoaºte îºi va primi iertarea nu, nu, aceasta nu este o poezie ºi nici o lecþie de viaþã este oglinda în care se priveºte un poet cu inima lui uriaºã cît o patrie bãtînd în pieptul unui copil Volumul Guru amnezic, 2009 O patrie ºi un mormînt trãiesc durerea unei patrii ca într-un sacru legãmînt; printre ventricule ºi atrii îmi curge-acelaºi sînge sfînt. trãiesc, privirea mi-e departe, spre marea mea, spre rãsãrit; trãiesc ºi în aceastã carte, de-atîtea versuri rãstignit. trãiesc aceeaºi melodramã prin vise ºi prin alte vieþi, ca plînsul dorului de mamã, ca roua unei dimineþi. trãiesc cu ochii ºi cu gîndul la ce a fost ºi ce va fi; trãiesc, cînd se terminã rîndul, pe firul unei agonii. trãiesc blestemu-nstrãinãrii urmat de-acelaºi aprig dor; necunoscut sau dat uitãrii, pe care limbã vreþi sã mor? Osmoza rãnilor sîntem vînãtori cu lasouri de sînge contrabandiºti de suflete peste graniþele unui sãrut jongleri cu inimi de cîrpã sîntem iubiri ignifuge ne retragem comozi în saltele pufoase ºi vãrsãm lacrimi de crocodil pentru reîncarnarea pasiunilor dure zei captivi în lagãrul perpetuãrii noi staruri crescute în leagãnul civilizaþiei corupte timpul se bîlbîie ceasul biologic o ia mereu înainte liniºtea supureazã emoþia cangreneazã la încheieturi dorinþa rupe braþele inimii nude ne plimbãm din trup în trup ca printre camerele unui labirint fãrã ieºire sîntem ºi iar sîntem aceeaºi ritmicitate sub dictatul ruinei aceeaºi repetiþie a verbului sîntem Poemul meu ca un tren poemul meu ca un tren pe firul epic metafore-pilde ºi cuvinte curioase cu locuri la geam poemul meu ca un tren personal oamenii se urcã, împart o bucatã de vreme zîmbesc ºi coboarã uneori cu speranþa cã poate se vor mai întîlni poemul meu ce nu mai apare îndrãgostiþii privesc întruna la ceas probabil se gîndesc cã n-am sã mai scriu despre trenuri ºi aceasta este ultima ºansã sã cutreiere lumea din mersul imaginaþiei mele poemul meu ca un tren al întoarcerii un bãtrîn întrebînd controlorul de oraºul acela mic dintre munþi de prima sa dragoste poemul meu ... î n d e p ã r t î n d u – s e destin ºerpuind prin orizontul lacom ºi totuºi, nimic nu este pierdut mai existã trenuri rapide ce trec prin vãmile cerului ºi eu, cel care unge roþile cuvintelor grele cel care aºazã ºinele pe drumuri neºtiute de hoþii de trenuri poemul meu ca un tren flãmînd de timp ºi distanþe accelereazã neobosit ºi eu, cel care se opreºte mirat la þãrmul unei eternitãþi fãrã trenuri... Volumul Poezii de dragoste, 2010 Vis cu azalee încã mã îmbatã mireasma ta pe nesfîrºita alee prinsã de coama vîntului te iei la întrecere cu norii în timp ce copacii se dezbracã ºi fac dragoste pe covorul de frunze lîngã tine liniºtea turbeazã închizi ochii ºi se aprind lumînãrile nenãscute dorinþe tãinuiesc într-un zîmbet te sãrut la colþul gurii petale sînt buzele tale orice atingere este o pildã despre iubire boboci înfloresc pe cãmaºa de noapte încã te doresc de parcã nu te-aº fi avut niciodatã îmi revin amintiri din altã viaþã mã întreb de ce îþi face timpul mãtãnii iar eu îmbãtrînesc dansînd cu fantome sînt noctambul pe nesfîrºita Cale Lactee ploaia aplaudã la fereastrã cînd îþi scuturi din pãrul tãu cîrlionþ azalee Am rupt o foaie de hîrtie... dintr-un caiet dintr-un oarecare caiet am rupt o foaie de hîrtie dupã ce am lãsat-o plinã de semne am strîns-o în palme cu urã ºi mi-am îndreptat privirea spre coº ºi parcã... ºi parcã ceva ca un foºnet de frunze ca strigãtul unui copac trecut prin nu ºtiu cîte fierãstraie ºi prese ºi parcã ceva îmi spunea sã nu mã grãbesc ºi-atunci… am desfãcut încet-încet acel cocoloº de hîrtie ºi... înãuntru iubita mea stãtea cu capu-ntre genunchi ºi plîngea În altã viaþã am fost un rîu în altã viaþã am fost un rîu iubita mea era o salcie cu dragostea despletitã cîteodatã frunzele ei îmi acopereau trupul cîteodatã se închidea în sine ºi plîngea adesea o mîngîiam unduitor într-o zi iubita mea a plecat în cãruþa unui lemnar în locul ei pe un ciot se odihnea adesea o codobaturã eram furios ºi pentru o vreme n-am mai privit malurile pînã cînd o femeie necunoscutã privind prin mine pietrele a vrut sã afle rostul pãmîntului ºi s-a lãsat sã cadã ca o panã de codobaturã ca o frunzã de salcie a plutit o vreme cît m-au þinut braþele apoi am sãrutat-o ºi a rãmas în voia mãrii deseori iubita mea cîntã la miez de noapte vrãjeºte pescarii iar eu întind degetele prin siajul bãrcilor Volumul Suflet zilier, 2011 Suflet zilier vã voi spune povestea sufletului ce-ºi poartã sacul de carne în spate, rîndaº al umbrei al pãmîntului ºi constructor de vise vã voi spune povestea sufletului istovit la porþile inimii cerîndu-ºi porþia de fericire un petec pentru sacul de carne putrezitã sã nu miroasã încã a moarte vã voi spune povestea sufletului ºomer cerînd ceva de-ale gurii la colþul buzelor vã voi spune povestea sufletului aruncat în sacul fãrã fund sã nu-l mai gãseascã nimeni nici cel mai lacom dintre cei cu mîinile lungi Pe braþul unei spirale lucrurile în care credem sînt peste tot precum sufletul în tot ceea ce miºcã precum Dumnezeu odihnindu-se în orice moleculã în orice atom ºi noi, la rîndul nostru sîntem peste tot chiar acum ne miºcãm pe braþul unei spirale visele pe care le uitãm sufletul ºi le aduce aminte atunci apar cuvintele ºi noi ne odihnim în ele precum Dumnezeu în orice moleculã în orice atom cuvintele, la rîndul lor, se miºcã pe braþul unei spirale cu centrul în inimã Zborul cu ochii închiºi pe aerul aripii lipsã de boala scrisului se îmbolnãvesc cei mai sensibili ºi cei mai aroganþi care este unul ºi acelaºi lucru privit prin ochiul celui ce vede tot ºi înþelege tot de boala scrisului se îmbolnãvesc cei ce cred dar care nu o spun ºi cei ce se opun, chiar dacã ºi ei acceptã curgerea cuvîntului precum lacrima ºi picãtura de sînge de boala scrisului nu te poþi vindeca prin beþia cuvintelor celorlalþi ca sã uiþi cine eºti de unde vii ºi unde trebuie sã mergi ºi nici nu te poþi lega de cuvînt ca de-un pietroi apoi sã te arunci în amontele inimii de boala scrisului nu te poþi vindeca prin ecoul cuvîntului ºi nici prin tãcere, þinînd pasãrea închisã în colivie doar zborul cu ochii închiºi pe aerul aripii lipsã cînd aerul e sufletul tãu, cãlãtorind între lumile cuvîntului Volumul Patria la care mã întorc, 2012 Moment de admiraþie în faþa frumuseþii chiar dacã timpul se strecoarã ca un hoþ viclean printre oameni furînd zîmbete ºi fericire tu vei rãmîne mereu în sufletul meu ca o adiere de mare într-o livadã de portocali înfloriþi chiar dacã timpul ºterge cu nori toate drumurile cerului tu vei rãmîne mereu firul invizibil pe care sufletul meu urcã precum un paing sã-ºi coasã pînza la colþul lunii chiar dacã timpul mã priveºte cu ochi de piatrã ºi îmi cere cu dobîndã uitarea pentru fiecare moment de admiraþie în faþa frumuseþii tale tu vei rãmîne mereu odiseea mea interioarã ºi rugãciunea eternã de mulþumire Ce facem cu restul de iubire? sã nu fumãm toate þigãrile sã nu bem tot vinul sã nu mîncãm tot ce avem pe masã sã mai lãsãm ºi pentru mîine vom fi din nou fericiþi dar cu iubirea ce facem cu aceastã nevoie de a ne dãrui pînã la ultima respiraþie pînã la ultimul strop de plãcere pînã la ultima firimiturã de carne cum putem lãsa iubirea pentru mîine dacã de atîtea ori ceilalþi nu-ºi mai amintesc de noi ne pãrãsesc, ne lasã goi ºi nu mai privesc niciodatã înapoi ce facem cu aceastã iubire rãmasã singurã la masa tãcerii oftînd, plîngînd strîngînd în palmã lacrimile ca pe o ultimã comoarã ce facem cu aceastã iubire cui sã o dãruim cînd nimeni nu se mai hrãneºte cu resturi cînd toþi sînt politicoºi ca la o masã strãinã cerîndu-ne pentru sentimente chenzinã ce facem cu aceastã iubire cînd pasãrea neagrã a morþii vine ºi bate cu ciocul în fereastrã pe ea sã o hrãnim? Patria la care mã întorc fãrã sã fie mai mare de un chip de om patria la care mã întorc este pãmîntul fãgãduinþei apa vie ºi izvorul tuturor raþiunilor umane Sfinxul a clipit ºi am înþeles cã sînt Sfinxul un monstru obligat sã-ºi pãrãseascã propriul mit atras de cea mai mare enigmã vorbesc cu patria în gînd ºi zîmbetul ei dã în spic peste mãri ºi þãri patria la care mã întorc este femeia pe care o iubesc Aprecieri despre volumele de poezie din antologie (fragmente) « Actantul textual ºi eul liric se suprapun într-o încercare disperatã de autocunoaºtere, de luare în stãpînire a „cuvîntului ce exprimã adevãrul”, ºi trimiterile la poetica eminescianã nu sînt întîmplãtoare: Ionuþ Caragea, prin substratul filosofic ce-i fundamenteazã discursul, prin încercãrile de depãºire a lumii fenomenale, pentru a gãsi rãspunsuri ontologice, prin plãcerea de a crea cosmogonii ºi de a se situa în miezul universului poate fi considerat „eminescian” (...) „Recuzita” romanticã din poezia tradiþionalã este preluatã cu ironie / autoironie: suspinele, rîurile de lacrimi, oftatul, arderea, tristeþea, dezolarea, sentimentul inutilitãþii, teama de a fi pãrãsit etc. se comaseazã într-un text aluvionar, în care personale sînt curajul de a trece peste tabuuri ºi selecþia semnelor poetice: Ionuþ Caragea ºtie cã „eminescianizeazã” ºi o face fãrã falsã pudoare, fãrã aversiune ºi fãrã sã-ºi renege modelul: practicînd intertextualitatea, el încearcã o limpezire, o înþelegere a propriului text prin lectura altui text... » (Valeria Manta Tãicuþu despre volumul de debut “Delirium Tremens” – Revista Agero, Germania, 2008) « Acest poet român din Canada este adeptul depãºirii impasului artistic actual, lãsîndu-ºi scriitura sã evolueze fãrã înregimentare artisticã, liber, în neºtire, spre o prefigurare a proiectului literar transmodern. Inventeazã imagini derutant de sinestezice, dinamice, pline de originalitate, deºi regãseºte propriile perfecþiuni estetice deseori cu ajutorul intertextualitãþii sau al raportãrii la modelele literare (Alecsandri, Eminescu, poeþii simboliºti, Radu Gyr, Tudor Arghezi, Barbu Fundoianu, Gellu Naum, Radu Stanca, Ion Caraion, Nichita Stãnescu). (…) Discursul literar transmodern se distinge în primul rînd recunoscînd lipsa metodelor ºi convenþiilor precise la Ionuþ Caragea; descãrcarea minimalistã a sentimentelor genereazã articularea ideilor, iar voinþa de-a fi socotit drept ultim poet valoros la începutul erei internetului se îmbinã oximoronic cu ”Download” sau cu ”Dicþionarul suferinþelor » (Prof. Dr. Dragoº Viºan despre volumul „M-am nãscut pe Google” – Revista Vatra Veche, iunie 2010) « Cea de-a doua carte, apãrutã tot la editura ieºeanã ªtef, cu titlul M-am nãscut pe Google, a impus rapid un poet de mare forþã ideaticã, constructor de stãri lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. Atins pînã la ranã de civilizaþia recentã, de cuceririle comunicãrii, poetul spune: „m-am nãscut pe Google / am deschis ochii ºi-am privit printr-o fereastrã / cãtre cealaltã lume cãreia probabil trebuia sã-i spun Mamã / am atins-o cu degetele mele pãtrate / ºi mi-a fost teamã... din pãcate / sã nu o rãnesc ºi sã nu mã rãneascã / cuvintele mele aveau nevoie de atingere pãmînteascã" (M-am nãscut pe Google). Sau, în poemul Download: „Doamne / am primit mesaj de la tine / în timp ce mã spovedeam pe hîrtie / s-a înfiripat un link între cer ºi pãmînt / prin care mã hrãneam prin care te downloadam / poezie // am învãþat sã iau totul de la început / primul cuvînt a fost / amintire”.(...) Poemele din cartea pe care o avem în faþã ºi pe marginea cãreia încercãm aceste cuvinte de predoslovie suavã, îl înfãþiºeazã pe tînãrul Ionuþ Caragea ca pe un poet proteic, în stare sã abordeze experimente la care autorii lirici ai generaþiei sale nu mai îndrãznesc. Mi s-a fãcut astfel de bucurie sã descopãr un virtuos al versului clasic, cu rimã ºi ritm, instalat într-o metafizicã originalã, ce stã bine poetului autentic. » (Daniel Corbu despre volumul „Negru sacerdot” – Revista Feed Back, nr. 4-5, 2008) « Plecat în altã lume, Ionuþ Caragea are avantajul însingurãrii sale, ceea ce îi oferã o distanþã de la care nu mai e obligat sã stea cu privirile în interiorul grupusculului; sã poatã vedea fenomenul literar de la distanþã ºi sã tragã învãþãminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea sã domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. (…) Dar, în aceastã însingurare, Ionuþ Caragea are si dezavantajul de a nu fi luat în consideraþie de nimeni, mãruntele interese de grup neavînd cum sã-l includã. Un asemenea motiv mã face sã mã refer la el ºi la poezia lui cea frumoasã, mai degraba spre a defini contrastul dintre un asemenea însingurat în împãtimirea pentru sînetul încîntãtor al poeziei în limba sa maternã, spulberat ca un fir de talent în largul mapamondului ºi bine definitele ventuze ale aspiraþiei la artã cu orice preþ, cu chemare ºi nechemare, îndemînare ºi neîndemînare, vocaþie sau doar ambiþie de afirmare, profesionism sau amatorism ce menþin climatul unei vieþi literare locale în cercuri restrînse de oameni care se cunosc, se cam apreciazã sau doar se tolereazã ei între ei, datoritã liberalizãrii tiparului. (…) ªi, totuºi, s-ar pune întrebarea ce legãturã au toate acestea cu poezia de dragoste a lui Ionuþ Caragea, o creaþie literarã onestã ºi de certã inspiraþie, inegalã încã, atingînd ºi cote superbe pe lîngã inegalitãþi oarecum supãrãtoare, dar niciodatã sub limitele profesionalismului. Niciodatã lãsînd impresia cã autorul s-ar îmbãta cu apa rece a amatorismului, ci întotdeauna simþindu-l crispat în voinþa de a comunica ceva ce are într-adevãr de comunicat. Ceea ce mã face sã îl încurajez din toatã inima ºi sã-i apreciez volumul ca atare, pentru cã inegalitãþile lui sînt chiar mai interesante privind cãutarea de expresie artisticã nouã; mai interesante decît o mînuire sigurã, la o anume ºtachetã lipsitã de oscilaþii. (…) Prefaþat astfel, cu profilul poetic aºezat ca o efigie care, cu ochiul vizibil cerceteazã frumuseþile iubirii mai mult decît frumuseþile iubitei - aceasta fiind unicã, neschimbatã, discret miºcatã sau, mai degrabã doar clãtinatã cu drãgãstoasã grijã; situatã într-un nadir perpetuu al prospecþiunilor sale ºi venind la el prin fluxurile sentimentelor diferite pe care i le provoacã; uneori voluntarã faþã de sentimentele lui supuse, alteori supusã în faþa sentimentelor lui voluntar declarate ºi surprinzãtor descrise – el le disecã ºi le aflã metafora… Dar cu ochiul celãlalt, ochiul nevãzut pe care îl bãnuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraþii ale unei lumi virtuale, Ionuþ Caragea îºi capãtã cele douã dimensiuni auctoriale: Una de conversaþie cu divinitatea care ºi-a depãºit odatã cu el ºi cu secolul lui trãsãturile fundamentalist-paternaliste de „Tatã a Toate”, fãcîndu-ne conºtienþi cã, de fapt, e „Duhul din Toate”, adicã prietenul, sfãtuitorul, inspiratorul ºi animatorul gîndurilor tale, al simþirilor cu care-I înþelegi Cuvîntul; iar tu ai dreptul modern sã nu-l înþelegi ca pe o poruncã, ci exact ca pe un duh care te animã ºi pe tine fericindu-te, tocmai pentru cã Dumnezeul tãu dialogheazã cu tine ºi te lasa sã dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieþi; chiar ºi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune, pe care o ilustrãm ºi prin culegerea de poezii de mai jos. Iar, a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, fãcîndu-te ºi pe tine sã iubeºti în mãsura în care eºti fiinþã dupã chipul ºi asemãnarea Lui; ºi sã cînþi iubirea dacã ai primit de la el talantul poeziei. » (Corneliu Leu despre volumul „Poezii de dragoste” – Revista Port@Leu, nr. 9, 2009) « Sã îl catalogãm/ analizãm pe Ionuþ Caragea în funcþie de faptul cã trãieºte în Canada (sã spunem, ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotaþia strictã a cuvîntului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi cã „înstrãinarea” este în poezia lui altceva – „convertitã” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” („numai singurãtatea îþi poate aduce profund împlinirea”). (…) Este greu sã definim poezia lui punînd faþã în faþã modul cum se scrie în România (a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildã, cã „e o trecere de pietoni între viaþã ºi moarte” publicînd constant pe net, în contact permanent cu site-urile de poezie româneascã), ori cã s-a „adaptat”, acceptînd/ adoptînd ce înseamnã tematica, felul de a scrie în Canada sau, extinzînd, America de Nord (tendinþe/ trenduri º.a.). Deºi sînt elemente care îl apropie de acest spaþiu, cu preocupãrile/ angoasele lui (suferinþa/ singurãtatea/ lipsa de comunicare/ o dozã de superficialitate a relaþiilor, în oarecare mãsurã alienarea sa.), acest fapt este destul de puþin vizibil, atît în ce priveºte construcþia poeticã, cît ºi maniera de alcãtuire a tropilor. Poate cel mai bine s-a definit pe sine ºi creaþia lui în versurile: „nu voi uita, mama ta întindea rufe pe sîrmã/ au rãmas doar cîrligele din întreaga familie/ ºi-au luat cu toþii hainele, au plecat/ fãrã sã lase nici mãcar un petec”, dar ºi în „m-am nãscut pe Google/ am deschis ochii ºi am privit printr-o fereastrã/ cãtre cealaltã lume cãreia probabil trebuia sã-i spun Mamã”. » (Marius Chelaru despre volumul „Omul din cutia neagrã” – Revista Convorbiri literare, martie 2008) « Putem considera, de la bun început, cã Ionuþ Caragea a pornit, prin efortul propriu, pe drumul „salvãrii” sale. În toate volumele publicate de acest talentat poet, este prezentã tema evadãrii din aceastã lume. Dar aceastã evadare nu se poate realiza decît prin moarte, iar Timpul ne apare ca marele ºi unicul vinovat, cel care ne tot trece prin etapele letale ale condiþiei umane. Problematica morþii este pregãtitã gradual (o dozare a modalitãþii de a o cunoaºte) printr-o succesiune a emacierii vieþii, sîmburii ei fiind prezenþi în toate fazele, derulate prin: cuvinte, dragoste, singurãtate, suferinþã, umbrã, ca în final sã se ajungã la „geniala” moarte. Înºiruirea acestor etape poate defini, din punct de vedere psihanalitic, aºa numitul „Complex Thanatos”, prezent tuturor muritorilor ºi, mai ales, la marii poeþi ai lumii: „Ce sens avu menirea? ªi-acum, ce sens are plecarea?” (Omar Khayyám), pînã la poetica îngemînãrii vieþii cu moartea, la Eminescu (Hypnos ºi Thanatos) ºi atitudinea fausticã a marilor romantici. (…) De la bun început trebuie precizat cã Ionuþ Caragea aparþine puþinilor metapoeþi angajaþi în salvarea ºi renaºterea poeziei moderne, promovînd o nouã miºcare literarã. O evidentã probã o constituie semiologia abundentã a morþii din acest volum, în care sînt înºiruite etapele ce pot defini termenul „Complexul Thanatos”, în hermeneutica morþii specificã acestui poet. Cuvintele lui sînt materialele din care se construiesc acele sublime punþi de legãturã din care, apoi, se înalþã mereu bolta complicatelor arhitecturi ale poemelor sale: „cuvîntul, da, cuvîntul / umblã cu ferocitate prin lume / scãpat din lesa divinei tragedii” (pg. 13), transformîndu-i poemul într-un tren metaforic „flãmînd de timp ºi distanþe, accelerînd neobosit”, care cutreierã lumea unde: „oamenii se urcã / împart o bucatã de vreme / ºi coboarã cu speranþa cã poate se vor mai întîlni”. Poemul devine: „un destin ºerpuind prin orizontul lacom... spre vãmile cerului”, rolul sãu fiind sã „aºeze ºinele / pe drumuri neºtiute de hoþii de trenuri”. (vezi „Poemul meu ca un tren”). Astfel Caragea se delimiteazã de hoþii de trenuri – cei care au furat sacralitatea poeziei. » (Valeriu Cuºner despre volumul „Guru amnezic” – revista Singur, 15 martie 2010) « Ce poþi spune despre un om care spune despre el însuºi cã este fratele geamãn al lui Hristos ºi care pomeneºte de numele lui Iisus de nenumãrate ori în titlurile dar ºi în versurile sale?! Sã credem, oare, cã talentul izbitor, acablant, senzaþional al lui Ionuþ Caragea s-a grefat pe creºtinismul sensului suferinþei? Oare numai atît? Nu. Vom spune mai mult ºi mult mai mult. Inovator la modul abrupt, Ionuþ Caragea nu scrie de data asta cu sentimentul ci cu partea intelectivã a sufletului. Nu este un poet de „atmosferã” iar dacã ar fi unul de atmosferã, aceasta ar fi pur intelectivã, aº spune transcendentalã. Asta i se potriveºte mai bine – nuanþa transcendentalã a facerii textului… Dar acest poet nu este numai intelectiv. Este ceva greu de definit la el. Poezia lui acþioneazã din toate direcþiile deodatã ºi dã efectul unei implozii în adîncimile sufletului. Dar „curentul literar” este de negãsit la el. Nu scrie în nici o manierã, nerespectînd decît spiritul poeziei care de fapt îl ºi dominã, cãci poezia pluteºte, pentru el, deasupra suprafeþelor lucrurilor, gîndurilor ºi principiului metafizic din care ea însãºi îºi trage seva… În primul rînd, poezia lui Ionuþ Caragea mi se pare o lecþie de viaþã. Poezia s-a coborît din turnul de fildeº ºi umblã prin lume, determinînd lectorul sã îºi ascutã urechea la ceea ce este mai bun în om, nu neapãrat la fantazãri fãrã rost imediat. Existã o tentaþie a eticului în poezia autorului nostru. Existã o angajare ex abrupto pentru o trãire creºtinã ºi o percepþie profundã a lucrurilor. Lui Ionuþ Caragea nu-i plac cãldiceii chiar dacã acest lucru nu se poate deduce direct din scrisul sãu… Ionuþ Caragea este – spun asta fãrã a-l cunoaºte personal – un om minunat ºi, mai mult, un poet de mare calibru. Cãci a reuºi sã treci cu vederea circumvoluþiunile dureroase pe care lucrurile le lasã în mintea ta – aºa cum ele numai perfecte nu sînt – înseamnã nu a cãdea într-un pãcat ci înseamnã a te înscrie pe calea unei trãiri ºi gîndiri ce depãºeºte imediatul, cãutîndu-l astfel pe Dumnezeu în tocmai aceste semne pe care El le-a lãsat în lume. Înþelegerea suferinþei ca rezultat al imperfecþiunii ACESTEI lumi ºi speranþa pe care numai Cerurile þi-o pot reda, este mãrturisirea credinþei de neclintit a lui Ionuþ… Aº mai avea de adãugat cã poezia lui Ionuþ va avea un cuvînt greu de spus nu peste multã vreme, atunci cînd criticii se vor fi lãmurit asupra scrisului sãu. Mie mi-a fost de ajuns sã-i citesc volumul „33-bis” ºi o mulþime de alte poeme de pe net pentru a-mi da seama cã este un poet desãvîrºit – adicã unul ce se lasã „prãdat” de propria sa poezie ºi face exact ceea ce-i dicteazã ea în momentul precumpãnitor al inspiraþiei – cãci Ionuþ nu scrie decît inspirat. De altfel nu vom întîlni la el nici o urmã de decalc, nici o urmã de supralicitare… Nu am nimic sau nu gãsesc nimic sã-i reproºez acestui poet, vreun viciu al textului sãu care este ºi rãmîne impecabil dar în acelaºi timp percutant ºi grãitor – în efectul sãu vocal. De multe ori metafora este uitatã pentru a da frîu liber unei exprimãri cît se poate de directe, fãrã înconjur, mai exact, o transmisie care ea însãºi devine metaforã, luatã ca ansamblu, ca tot unitar. În sfîrºit, Ionuþ Caragea e un poet aºa cum ºi-ar dori orice tînãr sã fie, aºa cum, personal, visez cã trebuie sã fie poetul… » (Remus Foltoº despre volumul „33 bis” – revista Luceafãrul, februarie 2011) « Pe lîngã temperamentul sãu impetuos, Ionuþ Caragea este ºi un cerebral bine temperat. Se simte munca laborioasã, fie cã se exprimã în stil dulce clasic ( mai ales) sau „modern”, în vers liber. Uºurinþa în exprimare, asocieri insolite de noþiuni, rime rare (atunci cînd e cazul), stãpînirea unui limbaj viu din varii domenii precum filozofia, religia, ºtiinþele exacte, medicale etc., vin sã contreze opinia unora cã poezia adevãratã nu se poate crea decît în þara de origine, acolo unde se aude limba în toatã autenticitatea ei. Datoritã faptului cã Ionuþ Caragea menþine o legãturã continuã cu România, prin multiplele colaborãri cu ziare, reviste ºi situri internet, se diminueazã handicapul distanþei ºi al înstrãinãrii. Astfel, declarata naºtere pe Google a poetului se relevã nu numai ca o noutate literarã ci ºi ca o soluþie umanã salvatoare. Ionuþ Caragea foloseºte condiþia emigrantului ca pe un avantaj (sau ca sursã de inspiraþie), valorificînd la maxim tot ce înseamnã românesc, chiar dacã singurãtatea, tristeþea sau alte angoase specifice celor (auto)exilaþi sînt deseori extrem de dificil de acceptat, surmontat. » (Traian Gãrduº despre volumele „33 bis” ºi „Omul din cutia neagrã – revista Glas comun, mai 2008) « Departe de speculativ, poetul Ionuþ Caragea aspirã la revelarea fenomenelor autentice. Este o primã ºi esenþialã caracteristicã a modalitãþilor sale de fiinþare în edificiul liric pe care îl creeazã ºi îl recreeazã. Desigur, opþiunile disciplinei de credinþã îl situeazã în sfera amplelor meditaþii. ªi, prin formule ºi tehnici expresive, purtãtorul de limbaj modelizeazã nucleele cuvintelor – aparent uzuale ale lumii fizice, impregnîndu-le prin filtrul culturii cu strãfulgerãri artistice. Dar, “magia poeticã e severã” – rostea în cuprinsul cãrþii Structura liricii moderne, Hugo Friedrich. E “îmbinarea fanteziei ºi a puterii de cugetare” – mãrturisea Novalis. La rîndul sãu, Victor Hugo consemna în Les Contemplations: “cuvîntul e o fiinþã vie, e mai puternic decît cel care îl mînuieºte; apãrut din întuneric, creeazã sensul pe care el îl vrea; însuºi cuvîntul este ceea ce aºteaptã din afarã cugetul, vãzul, simþirea – ºi e chiar mai mult – : e culoare, noapte, bucurie, vis, amãrãciune, ocean, infinit; e logosul lui Dumnezeu”. Astfel spus, se înþelege cã poezia “aratã calea” pe care o urmeazã poetul. Însã totul þine de misterul destinului. (…) În poemele lui Ionuþ Caragea, pînã ºi tãcerea jubileazã “datã cu vocea la maxim”…: “/cum vrei sã te þinã minte lumea/ ca pe un om vesel/ ca pe un om trist plãngînd adesea/ ca pe un poet spînzurat de cuvinte înalte/ cu ochii pierduþi printre stele/ îmbibate-n alcool/ priveºte lumînãrile se aprind/ în cimitire se proiecteazã filmele mute/ ºi cine sã aplaude ºi cine sã aplaude/ ºi cine sã deranjeze aceastã tãcere sublimã/ ºi cine va ecraniza învierea/ a cîta înviere doamne/ de la care prietenii noºtri lipsesc/ a cîta tãcere datã cu vocea la maxim/ a cîta trecere în revistã/” (tãcere datã cu vocea la maxim). Prin imboldul sãu creator, tînãrul poet Ionuþ Caragea – al cãrui suflet are limpezimea ºi memoria ancestralã a cristalului, ne-a dãruit un regal liric în patru volume, demn de o înaltã preþuire. Dar, pentru o definire mai exactã a Quadrivium – Trivium-ului dar ºi a Quantei vestitorului înzestrat Ionuþ Caragea, citez un fragment de text celebru în care acesta se regãseºte: “Izvorul a tot ce e viaþã omeneascã zãcea pentru Goethe în sufletul individual, în “monada” ce se dezvoltã dinãuntru în afarã ºi trãieºte în cursul acestei dezvoltãri avîntate într-o legãturã natural-spiritualã cu universul” (Fritz Martini, Geschichte der deutschen Literatur, Ed. I-a 1949). » (Nicolae N. Negulescu despre primele patru volume din opera lui Ionuþ Caragea – revista Luceafãrul, februarie 2010) « De mai bine de ºase luni citesc poezia tînãrului Ionuþ Caragea, un poet care nu seamãnã la scriiturã cu nimeni. Comunicãm aproape zilnic; Ionuþ scrie poezie aproape zilnic, cu o fervoare aproape religioasã, de sacerdot, ºi mã pot mîndri cã sînt printre primii cititori ai poemelor noi. Pot spune, fãrã sã greºesc, cã poezia lui Caragea nu seamãnã cu a cuiva. Fiecare poem are imagini ºi idei proaspete, genuine, care pe mine ºi nu numai pe mine, mã uimesc. Sacrul ºi profanul, eternitatea ºi durata trec dintr-un poem în altul, dintr-o ipostazã în altã ipostazã, încît ai senzaþia cã asiºti la efortul tainic ºi ocult al unui alchimist al cuvintelor. Adesea mã întreb cît va rezista athanorul lãuntric al poetului, cînd „va fi luat în primire” de manierism, de autopastiºare. Greu de rãspuns, cîtã vreme poetul pare sã fi înþeles argheziana sintagmã „cuvinte potrivite” ºi cîtã vreme lucreazã sub specia ei, neobosit ºi cu aceeaºi prospeþime. Spune poetul undeva: ”i-am dat iubirii tot ce aveam”. Cîtã vreme poetul va îndestula iubirea cu viaþa sa, cu bucuriile simple ºi omeneºti, va deþine ºi dreptul inalienabil de a mãrturisi frumuseþea. » (Aurel Sibiceanu despre volumul “Absenþa a ceea ce sîntem” – Revista Conexiuni, New York, decembrie 2010) « Acum (la al nouãlea volum de versuri) a pãstrat în multe privinþe coloratura din primele trei volume, dar tonalitãþile, modul în care construieºte versul mi se par a fi mai limpezite. Aºadar, dacã privitor la celelalte volume scriam cã poezia lui pare a reflecta mai curînd îmbinarea între cãutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care sã-ºi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca „balansul” între ironie ºi introspecþie, observaþie (aparent) detaºatã ºi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ ºi drumul între douã „lumi”, virtualã ºi realã, cred cã de acum autorul a ales modul în care va merge pe drumul poeziei, desigur aceasta neînsemnînd cã a ales sã nu mai caute, sã schimbe. Dar, urmãrind volumele, constatãm cã tematicile au rãmas aceleaºi, cu nuanþele de rigoare ºi cu amendamentul cã a ajuns la o manierã a „rostirii” versului. De pildã, ºi volumul Absenþa a ceea ce sîntem este, ca toate celelalte, un expozeu, o „cãlãtorie” despre/ prin experienþa sa de viaþã, un excurs pe drumul sinelui dinspre întrebare spre adevãr – „un adevãr care se hrãnea pe sine cu adevãruri / lãsate de izbeliºte / un adevãr care devenise un monstru”. Adevãr pe care, aidoma unui Ahab în haine cu petece din cuvinte ºi întrebãri/ cãutãri, l-a „alergat” „prin oceanele lumii”, iar cînd l-a „întîlnit”, scrie autorul, „am vrut sã-i înfig harponul adînc în inimã” (Adevãr lipsã). Adevãr (hrãnindu-se aidoma unui „monstru” cu „tone de adevãruri minuscule”) pe care, deºi l-a privit „cu ochi blajini”, nu l-a atins, pînã la urmã, niciodatã. Vãzîndu-se pe sine ca un „gardian al speranþei”, agãþîndu-se „de un gînd ca de un colac de salvare/ atunci cînd toate apele cresc ºi cerul/ are culoarea înecului” sau „de proiecþia eului/ ce-þi întinde o mînã”, hãlãduieºte prin „dimensiunea iluziei veºnice”. De la singurãtate la suferinþã (cãci „toate lucrurile sînt în ordinea fireascã/ a suferinþei” – Inventarul sentimentelor), moarte, cãutarea „locului” sãu, în plan ontologic dar ºi fiinþial, autorul îºi cautã drumul, adevãrul, cautã rãspunsuri pentru a se defini sau pentru a defini „absenþa a ceea ce sîntem”. Iar cînd „inima îþi face inventarul sentimentelor”, scrie el, afli ºi cã „viaþa este o apã curgãtoare”, dar ºi „un strat subþire de pãmînt/ sub care morþii se pot întinde cît vor”, este tot, „cît vezi cu ochii/ norii soarele stelele cerul ºi luna”. În fond, un om nu e „nimic nou sub Soare”, „doar o umbrã descheiatã la ºireturi/ cu mîinile-n buzunare” rãtãcind prin lume în cãutarea rãspunsurilor sau pur si simplu trãind. Trãind într-o lume parcã alcãtuitã din lumi-straturi paralele/ separate, care nu ajung sã se întîlneascã – „oamenii dedesubt zeii deasupra”. Fãrã a practica tonul de lamentu, autorul cautã adesea generalizarea în locul individualizãrii/ particularizãrii. Dar… dacã „adevãrata lume este a celor singuri” ce cale ai cînd ºtii, cînd speranþa nu mai existã nici mãcar îmbrãcatã în voalurile iluziei, cînd eºti predestinat sã fii singur? Cînd ceilalþi sînt, cînd chiar tu eºti sub zodia absenþei ºi cuvintele sînt „rãmase pe drumuri”, cãzute sub paºii atîtor absenþe, „strivite de paºi înghiþite de umbre”, cînd simþi „toate cuvintele ascunse de gura lumii” – Magia cuvintelor cu dinþi ascuþiþi? Cînd vorbele sînt nefolosite pentru cã ºi comunicarea e absentã? Scrie autorul: „Te pierzi în mulþime/ mergi lovindu-i cu umerii/ pe toþi ceilalþi”, cãci trebuie ca cineva sã ºtie calea „spre marea singurãtate a zborului”... » (Marius Chelaru despre volumul “Absenþa a ceea ce sîntem” – Revista Nordlitera, februarie 2009) « Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuþ Caragea reconfirmã modernitatea unui scriitor ferit de tentaþiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecþiei ºi a psihanalizei culturale ce coboarã, împreunã, prin fericitã osmozã, într-o poezie a existenþei, implicatã în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe ºi accidente, miracole ºi magii personale. Ionuþ Caragea se zideºte, astfel, în materia dintotdeauna a poeþilor adevãraþi: deghizarea viului în imaginar histrionic. (…) Nici Ionuþ Caragea, nici alþi poeþi plasaþi în exilul românesc contemporan (deºi nu au fost ºi dizidenþi politici), nu sînt scutiþi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei pãrþi a criticii oficiale din þarã, la care resentimentul ºi integrismul xenofob ºi exilofob funcþioneazã în dauna conºtiinþei sãnãtoase a actului hermeneutic. Autorul continuã, însã, sã-ºi utilizeze forþa moralã pentru a hrãni prin cãrþile sale credinþa în literatura românã, în etosul ºi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneºte. Autorul îºi asumã cãrþile cu forþa interioarã a exilatului care resimte ºi respirã o poezie de limbã românã ce funcþioneazã astãzi ca un semnal de alarmã împotriva dovezilor de disolutie a civilizatiei românesti. » (Prof. Dr. Angela Furtunã despre volumul “Suflet zilier” – Revista Observatorul din Toronto, august 2011) « Autor a numeroase cãrþi de poezie, publicate în limba românã ºi în limbi de circulaþie internaþionalã (francezã, englezã etc.) începînd cu anul 2006, alãturi de alte cãrþi de aforisme ºi literaturã S.F., Ionuþ Caragea se detaºeazã ca stil personal dar se ºi înscrie, în acelaºi timp, în galeria unor importanþi poeþi români. Este prin excelenþã un poet liric, un poet care s-a format ºi consacrat în zona liricã a poeziei, fãcînd sã devinã publicã o definiþie a acestui gen literar. Lirismul poeziei sale este bine închegat din punct de vedere formal ºi bine încadrat. Versurile sînt ca o lirã strunitã, într-o teribilã tensiune. Intensitatea conþinutului versurilor sale, din oricare din cãrþile publicate, nu este rezultatul unei struniri extreme inclusiv a formei de exprimare, a unei constrîngeri exercitate de fond asupra formei, asupra inte¬rioritãþii fondului încãtuºat între limitele formei. Imaginile plastice sugerate de autor prin versurile sale scot în evidenþã asemãnarea, dar ºi marea deosebire de artele plastice vizuale care folosesc forme ºi culori pentru a ne încînta spiritul. În poezia lui Ionuþ Caragea adevãrata plasticã este întot¬deauna sugeratã, de aici ºi infinita ei putere asupra sufletului omenesc, dornic sã scape de lumea realã, dar care – printr-o curioasã antinomie – îmbracã formele ºi culorile pãmînteºti, dîndu-le în plus lumina nostalgiei, iluziile ºi evadãrile sale. (...) La Ionuþ Caragea întîlnim o disponibilitate sufleteascã spre sublim, spre perfecþiune, un spirit critic în acelaºi timp, ca o forþã care despicã haosul, îndepãrteazã zgura, mlãdiazã ºi patineazã contururile, smulge ºi pãstreazã ce este mai fin ºi mai de gust ºi pune la îndemîna cititorului, în intimitatea lui, tot ce cultura ºi viaþa posedã mai prielnic ºi bogat pentru creaþie. Lirismul poeziilor sale nu trebuie sã ne amãgeascã sau sã ne facã sã uitãm marele adevãr, pe care îl ascunde ºi pe care îl descoperã concomitent poezia sa: acela de a restabili adevãrata egalitate, a tuturor elementelor vieþii, ca o mare lecþie într-o deschidere cosmicã pe care o rosteºte de la în¬ceputul lumii – poezia. » (Prof. Dr. Nicu Vintilã despre lirismul poetic în opera lui Ionuþ Caragea – revista Scrisul românesc, august 2010) « Apãrut recent la Editura Fides, volumul de poeme semnat de Ionuþ Caragea ºi intitulat ,,Absenþa a ceea ce sîntem” se constituie într-o adevãratã bijuterie graficã, eleganþã care transcende dinspre vers în prezentarea vizualã, arta de prezentare a copertei. Ajuns la vîrsta christicã, autorul atinge parametrii profesiei sale de credinþã, îºi cunoaºte limitele, luminile ºi umbrele, renunþã la oglindã pentru a se autodefini prin ceea ce scrie. O maturitate a spiritului care nu este nici tînãr, nici bãtrîn, este doar Spirit înrobit de patima poeziei, se simte vibrînd ca un diapazon lovind lemnul de rezonanþã al unui Stradivarius. Ionuþ Cragea, nu filosofeazã în poemele sale gratuit, nu se întreabã ºi nu îºi rãspunde doar pentru a auzi în propria-i ureche acel cîntec de sirene ce cheamã spre miraj dintodeauna poetul. El scrie testamentar, pentru veºnicie, ºi o face cu bucuria savantului care a descoperit gena, nu a fericirii, rostul nemuririi. Un tumult de imagini ºi idei inedite ne apar nuanþat sau, alteori voalat, - se contopesc în sintagme ce au darul de-a ne face sã poposim pe pagina cãrþii întru zãbava care ne pune mintea în funcþiune, vreme în care sufletul se desfatã cu mierea limbajului, unul modern dar fãrã a renunþa la clasicul care îi dã poemului eleganþa unui parfum de mosc. Fãrã emfazã dar ºi fãrã timiditate, poetul se cuibãreºte în mãduva versului pe care îl începe ºi îl duce ca pe o dulce ºi responsabilã povarã, pînã la capãt. Este un test de profesionalism ºi dãruire totalã în Artã, prin care cuvintele devin leac ºi blestem, se leagã în versuri care alungã ºi cheamã oamenii diferiþi prin fire ºi stare, în aceeaºi cetate, un loc unde totul este posibil ºi defel perisabil. (...) Din eºalonul tinerilor poeþi de limbã românã, care au decis sã trãiascã în spaþiul de dincolo de Atlantic, Ionuþ Cargea este printre puþinii care conºtientizeazã corect valoarea sa de scriitor, unul nãscut, nu fãcut, ºi care pe lîngã har deþine ºi curajul de-a da bir, atît cît cere o societate mercantilã ºi consumistã, - tribut de sînge ºi cernealã prin valenþele multiple ale Limbii Române, pe care o promoveazã în Montréal (Canada). Este un poet despre care Istoria Literaturii Române îºi va spune cuvîntul cînd va fi sã fie. Pînã atunci, bucuria de-a citi o carte de referinþã, în maidanul maculaturii care ne sufocã adesea, - rãmîne la îndemîna celor care iubesc pîinea, vinul ºi Poezia: Viaþa. » (Melania Cuc despre volumul „Absenþa a ceea ce sîntem” – revista Cetatea culturalã, aprilie 2009) « A paisprezecea carte semnatã de Ionuþ Caragea, Poezii de dragoste (2010) este o antologie de fermecãtoare creaþii, aparþinînd unui reprezentant de seamã al „generaþiei Google“, cu o generoasã prefaþã, Deosebirea dintre dragostea de literaturã ºi adevãrata poezie de dragoste, de Corneliu Leu, suitã de însemnãri – dupã cum se prezizeazã în subtitlu – «pe marginea volumului selectiv din opera unui tînãr poet român rãtãcit pe meridianele lumii, dar bine înrãdãcinat în dragostea pentru poezia limbii lui». (p. 7). Meridianul frumoasei „rãtãciri“ a lui Ionuþ Caragea este Montréal-Canada. Forþa, valoarea esteticã a poemelor semnate de Ionuþ Caragea îºi aflã obîrºiile, izvoarele, nu numai în droaia de cuvinte sãrutate, fireºte, înainte de-a ajunge «pînã la glezna unei metafore» (p. 131), ci ºi în capacitatea extraordinarã a acestui poet de a palpa „epiderma“ cosmicitãþii „cotidiene“ (în accepþiunea lui Benedetto-Croce din La Poesia…, 1935), de a ocoli black holes ºi de a-ºi projeta eroul liric tocmai la „ieºirea“ prin „cerul gurii“ unui labirint valahic-supergospodãrit între Steaua Polarã ºi Lacteea Cale: «…iar rãtãcesc amintiri ameþite în sufletul meu labirint / urmãrindu-þi firul iubito paºii-mi se pierd / pe un cer plin de stele / te plimb în Carul Mare pe Calea Lactee / pînã la Steaua Polarã / Luna miratã / îmbrãþiºez coada cometei fugare / urmãrindu-te prin gãuri de vierme / […] / cu dor de supernovã / întind degetele boante zbori cu viteza luminii…» (Cer de nisip – p. 42 sq.). Evident, un „cuplu teluric-celest“ cu înfotonare beneficã… » (Prof. Dr. Ion Pachia-Tatomirescu despre volumul „Poezii de dragoste” – revista Luceafãrul, martie 2010) « Ionuþ Caragea scrie o poezie fiinþialã, fiindcã nu poate altfel. El e conºtient cã, dacã nu-ºi revarsã darul sãu altora, în picãturi de chihlimbar, acestea, într-o zi ºi-ar putea pierde din strãlucire, ori poate ar dispãrea în imensitatea nisipului deºertului sufletesc. Ce poate fi mai trist? S-ar zice cã e vorba de o lepãdare a veºmîntului matriceal ºi o apariþie fireascã în toatã nuditatea lui, spunînd eventualilor spectatori curioºi: Iatã-mã! Acesta sînt eu, cel adevãrat. Îngãduiþi ºi primiþi-mã, aºa cum mã aflu, rãstignit la cumpãna dintre vis ºi realitate. Totodatã, conºtient de sublimitatea gîndului ºi a inimii, el îºi apãrã avuþiile dobîndite în ani de strãduinþã, pentru a-ºi sluji stãpîna ºi regina: Poesia, Doamna sufletului sãu, cu credinþã ºi supunere. Dar mai ales, cu iubire. Cu acea iubire ce þi-e datã definitiv ºi care te leagã cu jurãmînt sacru, pe viaþã. (...) Sincer, direct, prea puþin preocupat de stil ºi forme, Ionuþ Caragea a dobîndit deja un stil inconfundabil – pentru cã, inconfundabil este ºi Poetul în accederea sa pe treptele cele mai înalte ale creaþiei artistice. Mai mult livresc decît orfic, mai mult orfic decît imagistic, Ionuþ Caragea se înveºmîntã în straiul Cuvîntului ºi bate-n ferestrele Timpului, rîvnind secunda eternitãþii posibile, a înveºnicirii prin propria sa creaþie, ceea ce îi reuºeºte pe deplin în acest volum, probîndu-ºi valoarea ºi înãlþimea la care a ajuns într-o ideaticã originalã, cît se poate de fericitã. Ionuþ Caragea demonstreazã cu prisosinþã ºi cu acest nou volum cã ºi-a dobîndit un nume de marcã în lirica actualã ºi cã strãdania lui de a se face înþeles devine beneficã pentru cine este dispus sã primeascã un dar neasemuit, precum cuvintele de faþã, prin care poetul se autodefineºte, aºa cum este, ceea ce e cu totul ºi cu totul admirabil. » (Cezarina Adamescu despre volumul „Absenþa a ceea ce sîntem” – revista Agero, mai 2009) « Ionuþ Caragea s-a nãscut pe Google. O spune el, o spun ºi alþii. Dacã ar fi sã extrapolãm, prin absurd, judecata de mai sus, am gãsi cã aproape toþi poeþii din generaþiile mai noi s-au nãscut cam în aceeaºi manierã. Matricea însã diferã. În cazul lui Ionuþ, ea s-a produs printr-un cutremur, un „Delirium tremens” (ajuns volum), aproape apocaliptic, cu care a cules aplauze ºi a stîrnit controverse. Avînd de partea lui avantajul confruntãrii directe a modului de viaþã nord-american cu incertitudinea sufleteascã, cu golul exacerbat de ruperea de rãdãcinile ancestrale, poezia lui, scrisã aproape pe nerãsuflate, se edificã. La baza ei, mai bine decît au încercat mulþi s-o spunã, stã Singurãtatea : „o sã-mi adun singurãtatea din jur / într-o lacrimã / ºi am s-o plîng peste lume” („Omul cu o singurã lacrimã”). Poetul simte nevoia singurãtãþii. O deplînge, dar, în acelaºi timp, o cautã. Este propriul sãu „modus vivendi”. Singurãtatea este mai rea decît Foamea. Pentru foame, cel puþin, existã un leac: „trag cu dinþii de-o coajã uscatã de pîine / tot ce-a mai rãmas din pîinea mea / cea de toate zilele” („Trag cu dinþii de-o coajã uscatã de pîine”), dar pentru singurãtate... (...) Mai acum vreo doi ani, într-un scurt comentariu lãsat la subsolul unui eseu scris cu adresã directã, pe unul din siteurile noastre de poezie, am scris: „…de la un site la altul, de la o poezie la alta, mesajul transmis de el devine tot mai clar, tot mai adînc, tot mai puternic, fãcut anume, parcã, sã ni se întipãreascã în minte. Poeziile lui se distanþeazã de tot ce este simplã maculaturã, de acea fãcãturã zilnicã, trasã ca la ºapilograf, care inundã astãzi literatura. El nu are profesori, el nu imitã pe nimeni, el nu se încadreazã în nici un curent literar. Versurile lui sînt puternice pentru cã vin din viaþã. Viaþa lui, viaþa noastrã. Cu rimã sau fãrã, contestate sau nu, ele sînt fãcute sã rãmînã. ªi cine ºtie?, poate cã un nou curent literar este pe cale sã se întrevadã la orizont. Ionuþ Caragea s-a nãscut pe Google, dar nu îi este sortit sã moarã pe el. Ferestrele pe care le-a deschis pur ºi simplu din greºealã au sã-l poarte, fãrã nici o tãgadã, spre tipografii”… » (Adrian Erbiceanu despre volumul „Omul din cutia neagrã” – revista Sfera Online, ianuarie 2008) « Prefaþîndu-i al doilea volum de versuri, constat cã biciuitul de muze Ionuþ Caragea se autoclaustreazã, faptã pedepsitã de lege prin lumile terestre, dar nu ºi în perimetrele celeste. Sã fi descoperit poetul acel colþ neºtiut de nimeni în care fericirea nu depinde decît de sine? Liniºtea claustrofobã este prizonierã în camera cu chirie: inima sa. Poetul bate din poartã în poartã, aºteptînd sã-i rãspundã cineva ºi sã strîngã de pe-aici, de pe-acolo, puþinã iubire. Palmele poetului sînt drumuri de piatrã filozofalã între viaþã ºi moarte. Ionuþ Caragea îºi reteazã cu barda degetele care-i scrijelesc poemele, se bucurã ºi aplaudã. Este pe deplin conºtient de faptele sale ºi, mai mult de atît, este un chirurg al propriei suferinþe. El taie ºi tot el reparã. Dumnezeu i-a dat mînã liberã de a se juca cu propria viaþã ºi de a experimenta puterea cunoaºterii. Dar aceastã cale spre pustia adevãratei maturitãþi îl transformã într-un Sisif modern. Muntele sãu imaginar, Snowdon, pe care se cãþãra pe Lunã în volumul Delirium Tremens, este acum situat pe orizontala marinã înþesatã cu valuri de idealuri. Dincolo de esenþa durerilor calme, poetul îºi strigã ºi-ºi cautã Dumnezeul. Se pare cã individul etern îi ascultã rãcnetele, dar nu-i rãspunde. Sau poate cã bãtrînul îºi rîde în barbã: Ionuþ, Sisif te-ai voit, Sisif sã rãmîi! Nu m-aº mira deloc dacã plãtindu-ºi taxa pentru intrarea în paradis, îl va auzi clar pe Dumnezeu spunîndu-i lui Petre: nu-i deschide ! » (George Filip în prefaþa volumului „M-am nãscut pe Google”) « Ionuþ Caragea este mistuit de un foc interior devastator, care îi face corpul sã devinã canalul de transmisie al poeziei din sufletul sãu cãtre semeni, cãtre univers. Alimentat iniþial de o mare dragoste cu final nefericit, care a generat majoritatea poeziilor sale de dragoste, acest foc a ars mai apoi din cauza bolii, a suferinþelor cauzate de meditaþia asupra vieþii, a morþii, a actului creator, de dorul de locurile copilãriei (plaiurile natale? patria? – ºi da ºi nu, oricum, patriotismul sãu este unul de calitate, nu unul sforãitor), de regretele legate de raporturile cu pãrinþii, de schimbãrile negative ireversibile aduse de aºa-numita modernizare ºi „globalizare” din ultimele decenii, care au marcat întreaga omenire, de exacerbarea fãrã precedent ºi la niºte cote alarmante a individualismului ºi – o spun fãrã nici un ocol – a alienãrii omului în societatea de consum contemporanã. (…) La început am fost cucerit de îndrãzneala acestui tînãr care spãrgea toate canoanele, ridicînd un firewall între poetul din sine ºi regulile poetice „clasice” care se izbeau de filtrul lui necruþãtor. (…) Nu poþi construi decît dupã ce dãrîmi, dupa ce arzi, dupã ce cauterizezi totul pe locul viitoarei alcãtuiri. Dar chiar ºi în poemele demolatoare, iconoclaste, se întrevede o salvare moralã de origine divinã, creºtinã. Lucru rar într-o epocã bîntuitã de pãgînisme ºi de indivizi însemnaþi » (Dumitru Scorþanu despre volumul „33 bis” – revista O carte pe zi, ianuarie 2008) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate