am speranța că mai sunt oameni curioși: am scos o plachetă de versuri le editura "Tracus Arte", la finele lui 2012. se numește ea "google translate: ștefan vodă". un text sau două au apărut la un moment dat și aici, pe poezie.ro. nu mai țin minte care anume. iată o cronică semnată de Ioana Dunea, publicată pe internet.




Așa

Într-un timp în care mulți poeți se precipită să scoată cărți aproape în fiecare an, Hose Pablo vine cu al doilea volum la 5 ani de la „Căpșune în inima mea”.
Într-un timp în care mulți poeți sunt interesați cum să-și încarce volumele cu motouri, cum să le structureze în părți, subpărți, suprapărți, elemente care, în multe cazuri, se dovedesc mai puțin organice și mai curând decorative, dacă nu parazitare, Hose Pablo alege forma curată a textului ca atare. 7 poeme și atât. Ceea ce am considerat a fi o marotă a criticii „niciun cuvânt în plus, niciun cuvânt în minus” are deplină acoperire în „Google Translate: Ștefan Vodă”.
Avem în față un „volum tranzitiv”, „un volumaș” se vor grabi unii să spună răsfoindu-i cele 25 de pagini. Transferul de relație, prin termeni intermediari, de la primul la ultimul termen al șirului/ volumului nu este liniar, ci deseori cu sincope, cu fracturi discursive, conducând la ceea ce Hose Pablo numește într-un interviu prin: incoerență poetică. Nu e vorba numai de o simplă răsturnare a schemei informației și o alterare a structurii textuale, ci de un impuls poetic, de un gest neregizat retoric. Pe de altă parte, „incoerența poetică” a lui Hose Pablo nu obturează niciun moment lectura, textele având o transparență a instantaneului: „rusu de la primul etaj mă privește/ cel mai probabil m-a recunoscut/ [făcusem noi ceva gălăgie]/ îmi spune că-s pătat de sânge.// nu privesc în direcția lui./ ridic mâna dreaptă/ iarăși destul de nesigur/ sun la ușă. sunt eu. viu”.
O dovadă a alter(n)ării planurilor e primul text construit pe două lumi: fata roșcată/ oamenii din containere. Legăturile între cele două tripuri nu slăbesc, nimic nu pare lipit brutal, ci vocea poetică susține cu o nedisimulată candoare textul de la un cap la altul oferindu-i coerență caleidoscopică: „apoi tu înainte de plecare te-ai apropiat/ m-ai cuprins și m-a întristat că nu e bine așa/ ne-am pomenit mai târziu într-o coloană/ toți oamenii așa goi cu fețele triste erau neputincioși”. Surprinde imponderabilul: „și asta-i stupid dar rândul nesfârșit/ de oameni era așa oarecum în vid nimic dedesubt” în toate formele sale: social, iubire și astfel demersul lui Hose Pablo poate fi privit drept „o plonjare în ineditul imprevizibil”. E o stăruitoare frică: „trebuia sa pariez pe arsenal dar mi-era frică”, „atunci când iubești/ ți-e frică așa prostește și nu știu cum de nori”, „mă atingi. ți-e frică de mine/ încerc să te liniștesc să nu-ți fie frică/ pentru că s-ar putea să nu exist pe bune”, o melancolie anxioasă care fac din cele 7 poeme unul amplu, unitar. Nicicând nu am avut impresia de improvizație, de aglomerare întâmplătoare în ciuda structurării prin acumulari uneori redundante. Redundanța nu e la Hose Pablo surplus, ci formă de decantare: „am râs cu poftă a doua zi/ ăia doi așa mai țigănoși s-au apropiat/ să vă servească și eu am râs cu poftă/ tu i-ai trimis probabil e happy day parcă”.
Două sunt, de fapt, zonele care fac din acest volum unul dintre cele mai bune ale anului 2012 și din autor cel mai interesant poet al momentului din Basarabia (e suficient să citim antologia „Noua poezie basarabeană” – 2009, în care el, în mod surprinzător, nu apare). Lui Hose Pablo îi reușește un discurs poetic diferit de al congenerilor săi. Fără a cădea în excese tehnicești, în bruiaje ermetice uneori debusolante pentru cititor, Hose Pablo inovează la nivelul expresiei poetice. Cuvintele „se joacă în poem ca cerbii în paradisul lui Peguy, încercând să ne surpindă prin forța și grația lor” (Dufrenne). Maturitatea discursului său se vede din putința de a crea secvențe muzicale cu minime mijloace, ca aici printr-o inversiune „și ai spus că mâinile mele frumoase sunt”, fără a apela la artificii, fără a fi strident niciun moment: „mă îndreptam spre casa ta/ iar lângă era stadionul zimbru/ stătea cea mai frumoasă zi de primăvară/ mă clătinam parkă dragostea mă legăna”, dar totodată fără a cădea în consemnare monotonă („ka să n-o lungesc prea mult”). Există un ritm alert, o tensiune constant menținută la cotele cele mai înalte în întregul volum obținute prin trecerile din planul real în cel metafizic (deși aceste decupaje, planurile, nu ni se par întru totul operaționale, la Hose Pablo funcționând unitar) ca în această minunată secvență: „text me you fucking whore/ spunea partea diabolică partea stângă/ să fii happy anyway să râzi tu anyway/ spunea Dumnezeu ocolind băltoacele”.
Încă de la debut criticii au văzut la Hose Pablo tonul autentic și lipsa trucurilor, dar și amprentele stilistice ale lui Dan Sociu. Din această absență a imposturii poetice apar unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din ultimul timp: „plimbările fac minuni scot/ căcatul dospit cu anii în tine/ din autobuz văzusem zona industrială/ singurul loc unde dragostea nu are acoperire”. Îmi place să văd că, într-o perioadă excesiv cerebrală, Hose Pablo nu sufocă emoția fără a-i fi teamă că ar putea fi considerat naiv sau sentimental: „te iubeam cu frică așa era chiar fain/ patetic”. Totodată, apărut în același an cu volumul lui Dan Sociu, „Google Translate: Ștefan Vodă” îi dă posibilitatea să se arate ca o voce distinctă, matură, unică, nu doar ca unul dintre mulții emuli. O poezie vulnerabilă, fragilă, tulburătoare, „un text pe care l-am dat cel mai bun din câte-am scos din dospeala din mine” cum just se autoevaluează autorul: „ușa se deschide dar nu fără zgomot/ e o teamă copilărească în mine/ tu ești puternică. traiești./ înlăuntrul meu e un coridor sovietic”.