Poza bunicilor din perete, photoshop-ul lor, o amintire imposibilă (a se citi tăiat/decupat și lipit or overlayed exposure of photographic photo paper) și reflectarea noastră în ecranul TV-ului LCD plat. Deja-vu. Anca ce așteaptă acel ceva indefinit de la mine. A thousand miracles, a thousand coins. Să câștigi un milion de monezi într-un milion de zile sau într-un minut? (Râul cu apele volbură și barcagiul cu mâna întinsă.) Diferența e timpul. Dacă stai suficient în întuneric ajungi să vezi cu degetele. Așa și cu sufletul. Oare de aceea trăim, ca să vedem? No end, that is the tragedy of life, cause you can't end it... Somebody else got to end it for you. Te-ai îndrăgostit de viață și apoi cineva îți cere să-i dai drumul. După ce te-a învățat pas cu pas să o iubești. Să fii tu până mori, să nu fii tu între limite, ci tu în nicio limită. Și după aceea?

Și bunica. Ea știe că a murit, asta și-a dorit - liniștea. Dar Valentin nu știe, află asta în vise noapte de noapte. Laptele de mamă și visul nopții conțin aceeași dragoste. Si aceeași durere. Divert! Am murit de mult, doar refuzăm să acceptăm aceasta.

Life is such a wrong thing. But so is death. Look at what you wish for, see your dream of everything and nothing. So much emptiness, so many empty chairs. You think this is poetry? No. That is life. Silence is.

(I do know nothing, nothing!
Do you?)