La trecerea din această viața pământească, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, spune tradiția, a fost înștiințată de același Înaintestătător între îngeri, Arhanghelul Gavriil care și cu privire la Nașterea Domnului o vestise, că a sosit timpul să se mute în Împărăția cea veșnică a Fiului și Dumnezeului său, ocazie cu care i-a înmânat și o stâlpare de finic. Unii dinte sfinții Părinți ai Bisericii spun că avea, după socotelile lumii acesteia, între 59 și 69 de ani. Printre cei care au socotit aceste lucruri se numără: Eusebiu episcopul Cezareei, Nichifor Calist, sfântul apostol Evod (unul din cei 70), Ipolit, Meliton episcopul Sardelor, Epifanie, Gheorghe Chedrin, Sfântul Andrei Ierusalimiteanul, Sfântul Simeon Metafrast, Sfântul Meletie Atenianul dar și mulți alții, chiar și în zilele noastre. Dar dacă Domnul a binevoit să lase data neprecizată, nici noi să nu ispitim mai mult decât trebuie taina. Și atunci făcându-se un vuiet prevestitor, sfinții Apostoli, mai puțin Toma, au fost aduși din toate colțurile lumii, pe norii cerului, pentru a-și lua rămas bun de la Maica Vieții. Printre ei tradiția a reținut și pe Apostolul Pavel, Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. A fost condusă într-un pat împodobit, cu făclii, cu cântări ale credincioșilor dar și ale îngerilor din cer. Înmomântarea a avut loc satul Ghetsimani de lîngă Muntele Eleon, pentru că acolo, în valea lui Iosafat, se afla și mormântul drepților ei părinți, Ioachim și Ana, și al Dreptului Iosif, logodnicul său, adică între Ierusalim și Muntele Eleonului. Apostolii au rămas trei zile și trei nopți priveghind mormântul, auzindu-se neîncetat cântări de glasuri îngerești. Nouă poate să ni se pară că din întâmplare sfântul Apostol Toma nu s-a aflat printre ei, deși, sigur, nu este o întâmplare. La sosirea sa, plângea cu amar că nu a fost de față să-și ia și el rămas bun de la Maica Domnului și a rugat pe ceilalți să fie deschis mormântul. Iar la deschidere au constatat că acesta era gol și în el se afla numai giulgiul care mărturisea despre ridicarea ei la cer. Trupul Maicii Domnului care este și Maica noastră a tuturor credincioșilor dar și Maică a Vieții, nu putea să fie prins de putreziciunea morții care stăpânește destinele acestei lumi!
Între cei care au comentat Adormirea Maicii Domnului în primele secole creștine au fost Sfântul ieromartir Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) și Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V). Mai târziu Nicephorus Callistus va cuprinde în a sa Historia Ecclesiastica o privire de ansamblu și cât mai completă, bine documentată, cu numeroase și pilduitoare învățăminte în sec. XIV. Despre tradiția care a făcut să se nască și să se perpetueze celebrarea Adormirii Maicii Domnului, au mai scris Ioan al Tesalonicului, Modest al Ierusalimului, Andrei al Cretei, Germanos al Constantinopolului, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul dar și părinții bizantini de mai târziu: Isidor al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama, Nicolae Cabasila și alții. Ridicarea la cer cu trupul a Maicii Domnului este și pârga învierii noastre la a doua venire a lui Hristos. Mărturia cinstirii Sfintei Născătoare de Dumnezeu o constitue numărul mare de biserici din țara noastră cu hramul Adormirea sau Nașterea Maicii Domnului, postul premergător de două săptămâni care este primit cu duhovnicească bucurie de credincioși, slujbele frumos împodobite cu pricesne și îngerești cântări, dar mai ales pelerinajele din ce în ce mai numeroase, legate de vindecările și minunile care însoțesc aceste pelerinaje, tot atâtea dovezi ale dreptei mărturisiri de credință. În felul acesta, mormântul în sine devine un punct obligatoriu de trecere spre Împărăția lui Dumnezeu și nu mai trebuie privit cu teamă ci întâmpinat cu smerenie, cu stoicism dar și cu nezdruncinată încredere în Cuvântul lui Dumnezeu! Prezență discretă în întreaga sa viață dar și în Sfânta Scriptură, Maica Domnului ne dă exemplu de demnitate, iubire de mamă, chip dumnezeiesc de modestie și suferință în tăcere, chiar și atunci când prin sufletul ei a trecut sabia durerii. Este oglinda spre care tinde orice suflet de mamă, soră, soție, care caută propria sa zidire duhovnicească, și care găsește în interiorul sufletului său resursele pentru a face față tuturor încercărilor vieții. Dar înainte de toate, smerenia sa care este cu adevărat dumnezeiască: Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1.46-48).
Smerenie care, cu cât este mai adâncă, cu atât mai ușor îi va fi sufletului să se înalțe către Domnul.
Iar cuvintele din imnul magnificat să le avem pururea în fața ochilor, toți cei care dorim mântuirea sufletelor noastre.