Înălțarea Sfintei Cruci datează ca sărbătoare din anul 326 când a fost descoperită de împărăteasa Elena, mama lui Constantin dar ea amintește și de recuperarea Sfintei Cruci de către împăratul Heraclie (610-641) de la perși în anul 629 (aceștia, conduși de Hosroe o răpiseră în anul 614). Cronicile vremii amintesc de crucea din stele care s-a arătat pe cer împăratului Constantin dar și de stelele dimprejurul ei care alcătuiau cuvintele: „În acest semn vei învinge”, înaintea războiului cu Maxentiu (370-312), împăratul Romei. Acesta se făcuse detestat romanilor prin purtarea lui desfrânată, prin închinarea la idoli, prin faptul că obișnuia să jertfească fie copii, fie femei însărcinate când voia să consulte un oracol sau înaintea unui război de exemplu de la care aștepta să se întoarcă victorios.
Și atunci împăratul Constantin cel Mare a adăugat semnul crucii pe armurile soldaților, pe steagurile lor de luptă și înaintea oastei sale era purtată o cruce. După victorios la Turin, Verona și apoi la Roma, unde podul Milvius pe care se retrăgea Maxențiu s-a rupt și el s-a înecat, Constantin cel Mare a intrat victorios în Roma. Mai mulți cercetători explică victoria lui Constantin asupra lui Maxentiu prin faptul că în armata acestuia se aflau mulți creștini care, văzând semnul crucii, ar fi refuzat să lupte împotriva fraților lor, creștini ca și ei, și atunci au slăbit puterea lui Maxențiu. Oricum ar fi, arătarea divină a semnului crucii, l-a dus pe Constantin cel Mare la victorie. Afară de victoria asupra lui Maxențiu care are loc la 312, Constantin cel Mare avea să iasă biruitor din alte două războaie și anume: cucerirea cetății Bizantion a cărei piatră de temelie fusese pusă de un grec numit Bizas, de unde cetatea și-a tras mai târziu numele de Bizanț, și din războiul cu goții de la Dunăre. Crezând el semnului crucii arătat pe cer, a hotărât să se boteze și el și împărăteasa, mama sa Elena, cea ce i-a determinat pe mulți demnitari și comandanți militari din suita sau de la curtea sa să facă același lucru. Amintim că decretul său de recunoaștere a creștinismului prin care înceta prigoana crucii, a fost semnat la Mediolanum (viitorul Milano) la anul 313.
Creștinându-se, împărăteasa Elena a pornit la Ierusalim să cerceteze mormântul lui Hristos. Și un bătrân pe nume Iuda, furnizându-i informații din cele mai prețioase, s-a procedat la demolarea unui templu păgân al împăratului Hadrian (117-138) ridicat în cinstea Venerei și s-au descoperit cele trei cruci, a Mântuitorului dovedindu-se a fi cea care, pusă pe pieptul unui mort, l-a înviat. Și patriarhul Macarie (314-333) aflat pe un loc înalt, a înălțat-o pentru a fi văzută de mulțime. Acestea s-au petrecut la 14 septembrie 326. Mai târziu, acest Iuda care a ajutat-o pe împărăteasă să găsească locul Sfintei Cruci, se va boteza împreună cu alți iudei, el primind numele de Chiriac. Creștinismul ca religie hristocentrică propovăduiește în esența sa moartea și învierea lui Hristos, fără de care toate celelalte ar rămâne vorbe goale. De aici rezultă importanța crucii și învățăturii dumnezeiești despre credință pentru fiecare dintre noi. Asumarea conștientă a crucii ne ajută să învingem toate obstacolele care ne stau în față ca speranță a învierii. Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine, (Matei 10.38). Și tot crucea este aceea care se va arăta pe cer la sfârșitul veacurilor, la cea de a doua venire a lui Hristos pentru Judecata universală: ,,Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă. (Matei 24.30).