Ritmul vieții noastre, vrem nu vrem, devine din ce în ce mai accelerat. Malaxorul grijilor cotidiene seamănă cu un monstru care devoră cu apetit pantagruelic timp, nervi și sănătate într-un ritm amețitor. Ziua ni se pare mai scurtă deși tot douăzeci și patru de ore numără și acum. Oamenii nu mai merg la serviciu ci aleargă - și la propriu și la figurat - după treburi. Starea lor de preocupare li se citește pe chip că îi vezi adesea mișcându-și buzele ca semn al unui dialog interior sau al unei dispute cu un partener invizibil care le-a răpit liniștea.
Iar alții, când nu au prea mulți martori în jur, vorbesc singuri, ceea ce este de-a dreptul îngrijorător. Tinerilor, dintre cei mai conștienți desigur, le pun patronii pe umeri sarcinile a doi sau trei oameni iar aceștia se spetesc muncind. Am auzit de cazuri când, din cauza efortului supra-prelungit și care a depășit limitele lor fizice și intelectuale, au clacat și au murit.
Din cauza muncii și a lipsei de odihnă!
În timpul celor câteva ore de somn care le mai rămâneau, organismul lor nu s-a mai refăcut. Deci nu numai în Japonia se întâmplă astfel de lucruri ci și aici la doi pași de noi.
Un sindrom al goanei după bani, după bani mulți, din ce în ce mai mulți la care să ajungă într-un timp din ce în ce mai scurt, prin aproape orice mijloace (!), patronii, angajatorii și chiar statul. Bani albi, bani negri pentru că cine are bani, are putere și cine are putere bate cu pumnul în masă și își impune punctul de vedere. Adică face legea.
Semn al închinării omului în fața banului.
Nouă și modernă formă de idolatrie care se face din ce în ce mai simțită. Goană după bani care a devenit un fel de maladie du siècle.
Cafele și energizante de tot felul în cursul zilei pentru acel simbolic și iluzoriu rafraîchissement
iar seara somnifere să poată adormi mai repede.
Absolvenții cu realizări de top sau cu HQ peste medie caută joburi în afară, păgubind pe plan național chiar economia în ansamblul ei, când fenomenul este unul de masă, dar și provocând de multe ori adevărate tragedii în propriile familii.
Acești absolvenți sunt stimulați ca să nu zic împinși să opteze pentru un standard high level: mașină dar neapărat una de marcă, locuință dar numai la vilă și într-un cartier cu blazon obligatoriu. La fel cum o progenitură cu pedigree sau sânge albastru ține să-și afișeze morga.
Dar de unde bani?
Cum de unde? Băncile doar atâta așteaptă că nu poți să te mai miști de anunțurile lor din ce în ce mai agresive: ,,Veniți la noi și obțineți creditul dorit într-un singur ceas!” - ,,Noi acordăm credite pe bază de buletin!”, ,,Sunați la numărul cutare și obțineți creditul de care aveți nevoie, prin telefon!”ș.a.m.d. ș.a.m.d…
Tinerețea și dorința lor de a duce un trai mai bun, îi face pe mulți să muște din momeală, să caute și un al doilea job sau să lucreze suplimentar ca să câștige cât mai mulți bani. Și muncesc, și muncesc, și muncesc până când - în cazul cel mai fericit - ajung după douăzeci sau treizeci de ani, repet, în cazul cel mai fericit să se întrebe: Doamne, am îmbătrânit! Când a trecut viața pe lângă mine?!
Pentru că sunt și cazuri nefericite când, dintr-o mie de motive, îndatorații nu mai pot să facă față ratelor și penalizărilor – băncile câștigă în toate condițiile! – și atunci destinul multora se frânge abrupt și imprevizibil.
Fiecăruia dintre noi i s-a dat o singură viață pe care, de multe ori, nu mai ajungem să o trăim și când ne dăm seama de asta, e prea târziu să mai putem recupera ceva.
Există cumva un antidot la acest modus vivendi?
Am auzit vorba unui mucalit, care nu era chiar mucalit din moment ce se numea Jerome K Jerome și care mi-a plăcut foarte mult pentru că privește problema de-a-doaselea: Îmi place munca, mă fascinează. Pot sta ore în șir să mă uit la ea.
Și la fel vorba altuia de pe plaiurile noastre, ceva de genul: Este adevărat că munca înnobilează dar nici lenea n-a omorât pe nimeni, bre!
Bon gré, mal gré – două limite factice pentru același ring în care coborâm zilnic să ne luptăm… cu noi înșine.
Quod erat demonstrandum.