noaptea jucăriile tac
așa că putem dezlega zăpezile la fereastră ca într-un glob de sticlă
rugăciunea scurtă și peltică trece pe la fiecare icoană
păturica trasă până la bărbie
ochi febrili de copil mic-mic urmăresc
ochii febrili de mamă cu mâini cât rândunicile în ziua Buneivestiri
aproape jucându-se cu medicamente, comprese și ceaiuri
fără să tremure
acoperindu-și adesea pieptul și povestind mereu,
rostind cuvinte ritmic și fără ritm – glas împotriva sistolelor haotice
dinspre ani care nu au venit încă
trăind concentrat, toate vârstele și tot plânsul singură cu inima ei
plângând toate lacrimile deodată
ale ei și ale copiilor ei
să nu le cunoască cei mici gustul și mirosul de sânge
să nu-i ispitească limpezimea lor
*
călătoria ei începuse cu fularul de lână subțire al unui mort
înfășurat în jurul vertebrelor atât de fragile încât se frângeau uneori
sub răutatea vreunui cuvânt, sub greutatea nostalgiilor
călătoria ei e mai periculoasă decât jungla și stepa și deșerturile toate
fără cineva care să o învețe să spună:
Ecuația asta nu e a ta. E a mea.
Te rog, pleacă din ea.