n-am pretins, niciodată
că sunt
om
prea obișnuit să îmi iau
de unul singur
după vreme
o nouă însărcinare
și să păstrez la fiecare întoarcere
câte un grăunte de imperfecțiune
niciodată, n-am pretins
că albinele sunt perfecte
devreme ce jocul se schimbă
și ele
stau de vorbă
doar cu iubita mea
golindu-și buzunărașele de secrete
de oameni ai locurilor
mult prea ocupați
cu împletirea cronologiilor liniare

***

se întâmplă că respir
gândindu-mă
cum îmi voi plăti impozitele
datorate unei lumi ce îmi strânge mâna
cureaua și nu mai văd
albina zburând pe lângă noi
iubito, mai sunt
conștient că perfecțiunea există
ca un zid
o inspirație dintr-un loc
neobișnuit
și mă întreb dacă e vremea
să ne sărbătorim
unul pe celălalt

**
*