Nu era cea mai frumoasă, nu avea o culoare definită, nu era fină, nu năștea în mine pofta de-a o păstra bine strânsă în palmă dar... era piatra mea. Mă însoțea în fiecare zi la școală. Știa drumul mai bine decât mine, și asta pentru că marca mereu aleile câțiva pași înaintea mea, impulsionată de vârfurile pantofilor mei de imitație de piele, prăfuiți de-atâta fotbal și hoinăreală. Era o plăcere s-o văd slalomând printre obstacolele ivite în cale. Ocolea pietre mai mari decât ea, aluneca peste pete de ulei și bălți stătute, sărea sprințară peste armate de coji de semințe și cioburi și nu se plângea niciodată. O urmam ca vrăjit, ca și cum ne unea un fir invizibil, ca și cum ea era aceea care mă ducea pe mine și nu invers. Aștepta, foarte răbdătoare, să se termine orele, pitită printre creioanele, stiloul, guma și compasul din penarul meu de lemn. Pe drumul înapoi acasă mergeam ca doi buni și vechi prieteni pînă la ușa blocului, loc în care rămânea să mă aștepte peste noapte, ascunsă în gardul viu, departe de mâini străine. Uneori, după-amiaza, mă însoțea pe la câte-o coadă ceaușistă, în special la cele de la magazinele de departe, ca să se simtă utilă, să mă vadă fericit cu ea. Ne împăcam atât de bine, piatra mea și cu mine... De aceea, când am mai crescut mi-a fost foarte greu să accept ideea că nu era decât un mineral, o entitate fără suflet, fără viață, fără spirit. Nu i-am spus asta niciodată. Era o piatră foarte, foarte sensibilă. Și nu aș fi vrut cu nici un preț să o rănesc pe piatra mea.