o dimineață în care te trezește cîrîitul telefonului fix
și ți se pare că-i o găină pregătită pentru tăiere.
un ofițer de credite încearcă să dea de urma unui vecin
care se-ascunde de executarea silită.
imaginar strîngi de gît ofițerul de credite pînă ți se albesc degetele
apoi îți pare rău.
îți aduci aminte că-ntr-o altă viață - poate că nici n-a fost viața ta –
dădeai buzna în viețile altora cu reportofonul în mînă spunînd că îți faci
doar meseria.
te întrebi ce-ai fi făcut dacă erai în locul lui imaginar îi ceri scuze
ce ție nu-ți place altuia nu face.

cafeaua bolborosește pe aragaz te amuză zbaterea ei
îți pare un turist rătăcit cu harta în mînă care întreabă unde-i parliament street.
îți aduci aminte că aseară ai udat plantele: un lămîi două orhidei un cactus
înalt pînă-n tavan și o crăciuniță. nu te-a învățat nimeni cîtă apă să pui
te-ai gîndit doar cîtă apă ai fi avut tu nevoie dacă erai plantă.
apoi ai privit cum pămîntul se lasă pătruns ca o femeie care-și deschide
larg coapsele.

tăcerea e tulburată de-un fornăit de cal ca un luciu de apă
în care se zbate-o afidă. îți imaginezi că prin fața blocului
trece-o trăsură amish cu niște tineri pregătiți de botez. dar nu.
e doar o șatră ce dă iama în peturi și-n mobila aruncată de emigranții întorși
să-și renoveze apartamentele.
pe stadion fotbaliștii au început noul sezon cu o ședință tehnică.
din cînd în cînd auzi pocnetul mingilor în care șutează ca un rest de boom sonic.

ai început să măsori timpul după sunetul ușilor.
e dimineață cînd ușile se deschid timid ca buzele unor copii ce primesc pentru prima dată sfînta împărtășanie.
e miezul zilei cînd ușile se deschid cu zgomot ca maxilarele unor laminoriști ce-și molfăie prînzul.
e noapte cînd ușile tac și visează că vor deveni camere spațioase.

sirena unei ambulanțe sfîșie liniștea ca un samurai care-și străpunge demn abdomenul.
zîmbești. îți aduci aminte de cîte ori fugeai după ambulanțe cu sirena pornită crezînd că ai prins subiectul de presă cel gras.
e totul blurat acum. rănile vechi plesnesc în rănile noi ca niște vinete puse la copt,
te doare ceva nici tu nu știi sigur ce. ți-ai putea da cu părerea
și-ai spune că sufletul dar ți-e frică să nu te ia oamenii peste picior.
sigur se va găsi unul care va face pe medicul plictisit și-ți va spune:
sufletul ca și ficatul
nu doare.