1.Nu suntem fericiți așa cum suntem, de aceea ne frământăm, ne căutăm, pentru a ne descoperi altfel decât suntem.

2.Scriu ca și cum natura și mediul înconjurător sunt eu, asta ar însemna să fiu veșnic și să simt ciclicitatea naturii ca pe o unică Ființă, care sunt eu, adică Dumnezeu, ceea ce eu nu pot crede, atâta timp cât sunt efemer, imperfect și am vicii, și doar știința spiritului, antropozofia, mă poate face să cred în karmă și avataruri.

3.Poezia este o căutare a miracolului, minunii și misterelor din noi înșine, care se soldează cu descoperirea erorilor, gafelor și nechibzuințelor noastre.

4.Erorile, finitudinea și imperfecțiunile oamenilor contrazic natura lui Dumnezeu, care este omniscient, atotcuprinzător și veșnic.

5.Paradoxal, deși suntem imperfecți, finiți și plini de erori, Dumnezeu ne vrea asemeni lui, adică perfecți, veșnici și cu cunoaștere infinită, căci în structura noastră ființială, avem aceleași esențe ca ale Creatorului.

6.În viața asta pe care a asimilat-o lumea, stereotipia, rutina și tabieturile copleșesc, induc o uniformitate și superficialitate rectilinii.

7.Din când în când existența sumbră, apatică și anemică, atinsă grav de obnubilare, urcă în punctul de maxim, în care iluminează un ideal, un succes sau o fericire derizorie și minusculă.

8.O viață ce are similitudini cu altă viață, mă determină să mă întreb care este cea adevărată și care este cea falsă.

9.Supapa nopții se deschide și expulzează în întuneric umbrele proscrise și stigmatizate.

10.Să sublimăm noaptea până ajunge o substanță lichidă, cu care să ne ungem fricile și greața, față de o lume care a avortat virtuțile.